Festivalul Dunării... fără Dunăre
27-30 iunie 2009
Pe aleea de promenadă care duce spre faleza Dunării din Galaţi au fost instalate căsuţe din lemn şi în perioada de mai sus a avut loc prima ediţie a Festivalului naţional de carte Axis libri organizat de Biblioteca V.A.Urechia.
A fost şi prima ediţie a unui târg de carte la care am participat în calitate de... editor. Căsuţa numărul 6 a fost împărţită între Cununile de stele şi un lup de mare, scriitor gălăţean autoironic până la sarcasm, aşa cum îmi place mie. De altfel, la sfârşitul celor patru zile am descoperit că am făcut casă bună cu domnul Maximilian Popescu-Vella şi ne-am făcut planuri să punem de o cooperativă. Adică la următoarea ediţie să împărţim aceeaşi căsuţă cu cărţi, căci ne-a mers bine. Am râs, ne-am amuzat, am amuzat trecătorii şi am şi vândut cărţi. Ce-şi poate dori mai mult un editor? Ca doi scriitori în viaţă ce suntem amândoi am dat autografe - "Cartea e gratis, autograful costă" - dar important e că i-am înseninat pe cei care treceau prin faţa căsuţei.
Important e că oamenii erau curioşi să afle destinul celei ce a renunţat la tot ca să se stabilească în România, din dragoste pentru Eminescu - Amita Bhose. Important e că împătureau cu evlavie aproape bileţelul cu proverbul dăruit şi-l puneau în buzunar, să-l ducă acasă şi să-l citească şi celor din familie. Important e că se mai citeşte şi am avut impresia că sunt într-o altă lume, izolată complet de cea care se afla la 100 de metri, cea a teraselor pline. De-asta nici nu am văzut nimic din Galaţi, nici măcar Dunărea. În afara drumului spre cazare - o jumătate de oră de mers pe jos pe un bulevard principal, mărginit de frumoase case vechi - nu am coborât nici măcar până la Dunăre. Am vrut să rămân cu acea impresie de sărbătoare, de veselie de la tîrgul de carte. Să am în imagine căsuţele din lemn care-şi îmbiau trecătorii cu cărţi, să-l văd în faţa ochilor pe domnul Popescu, aşezat ca un buchinist pe scaun, în faţa căsuţei, aprinzând ţigară de la ţigară şi autoironizându-se cu umorul oamenilor inteligenţi.
Şi vreau să am în memorie figura Oanei, elevă în clasa a douăsprezecea, o fată timidă şi cu mult bun simţ - ca de altfel mulţi dintre tinerii care s-au oprit în faţa cărţilor. Oana care a cumpărat din banii de alocaţie două cărţi - Fata bătrână şi Proverbe. Oana care vrea să devină medic şi aşa-i şi doresc. Sau pe Andrei, care astăzi are examen la bac, autodeclarat, ironic, "incult", care a cumpărat Fata bătrână şi o carte a domnului Popescu-Vella. Pe celălalt Andrei, tot elev care, cu emoţie, a cumpărat Fata bătrână pentru mama sa. Pe doamna care a venit foarte hotărâtă să ia Fata bătrână pentru că o văzuse pe site-ul editurii. Pe doamna care a răsfoit cartea, a plecat şi a revenit cinci minute mai târziu, spunând cu multă hotărâre şi năduf chiar: "La naiba! Vreau să citesc o carte de un autor român necunoscut" şi a cumpărat Fata bătrână. Ei şi încă vreo 10 sunt primii mei cititori oficiali şi sper să nu ajung niciodată să am suficienţa şi îngâmfarea acelor mari autori care nici nu-şi văd cititorii, privind prin ei. Sper să nu ajung niciodată să mă plimb printre căsuţe ca să mă vadă lumea, dând din cap cu superioritate şi plină de mine, ca şi cum un rege s-ar fi pogorât printre netrebnici, aşa cum a făcut un aşa-zis mare filozof la Festivalul cu pricina.
Vreau să-mi păstrez mereu stânjeneala de a acorda un autograf şi vreau să reţin, pentru totdeauna, aceste 15 chipuri care, la Festivalul de la Galaţi, mi-au oferit, oficial, statutul de scriitor. Dar în mod special vreau să reţin chipurile Oanei, al lui Andrei şi iar Andrei, pentru că sunt chipuri ale unor adolescenţi care, din banii lor de alocaţie, au cumpărat cartea unui autor român necunoscut - Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. Şi asta, pentru mine, face cât 100 000 de exemplare vândute. Însă înseamnă şi speranţă. Că putem redeveni un popor bun. Şi mai vreau să reţin şi imaginea mâinii care ţinea două cărţi doar - Jurnalul Oanei Pellea şi Cum s-a făcut....
Şi... Şi o să văd Dunărea la anul!
Pe aleea de promenadă care duce spre faleza Dunării din Galaţi au fost instalate căsuţe din lemn şi în perioada de mai sus a avut loc prima ediţie a Festivalului naţional de carte Axis libri organizat de Biblioteca V.A.Urechia.
A fost şi prima ediţie a unui târg de carte la care am participat în calitate de... editor. Căsuţa numărul 6 a fost împărţită între Cununile de stele şi un lup de mare, scriitor gălăţean autoironic până la sarcasm, aşa cum îmi place mie. De altfel, la sfârşitul celor patru zile am descoperit că am făcut casă bună cu domnul Maximilian Popescu-Vella şi ne-am făcut planuri să punem de o cooperativă. Adică la următoarea ediţie să împărţim aceeaşi căsuţă cu cărţi, căci ne-a mers bine. Am râs, ne-am amuzat, am amuzat trecătorii şi am şi vândut cărţi. Ce-şi poate dori mai mult un editor? Ca doi scriitori în viaţă ce suntem amândoi am dat autografe - "Cartea e gratis, autograful costă" - dar important e că i-am înseninat pe cei care treceau prin faţa căsuţei.
Important e că oamenii erau curioşi să afle destinul celei ce a renunţat la tot ca să se stabilească în România, din dragoste pentru Eminescu - Amita Bhose. Important e că împătureau cu evlavie aproape bileţelul cu proverbul dăruit şi-l puneau în buzunar, să-l ducă acasă şi să-l citească şi celor din familie. Important e că se mai citeşte şi am avut impresia că sunt într-o altă lume, izolată complet de cea care se afla la 100 de metri, cea a teraselor pline. De-asta nici nu am văzut nimic din Galaţi, nici măcar Dunărea. În afara drumului spre cazare - o jumătate de oră de mers pe jos pe un bulevard principal, mărginit de frumoase case vechi - nu am coborât nici măcar până la Dunăre. Am vrut să rămân cu acea impresie de sărbătoare, de veselie de la tîrgul de carte. Să am în imagine căsuţele din lemn care-şi îmbiau trecătorii cu cărţi, să-l văd în faţa ochilor pe domnul Popescu, aşezat ca un buchinist pe scaun, în faţa căsuţei, aprinzând ţigară de la ţigară şi autoironizându-se cu umorul oamenilor inteligenţi.
Şi vreau să am în memorie figura Oanei, elevă în clasa a douăsprezecea, o fată timidă şi cu mult bun simţ - ca de altfel mulţi dintre tinerii care s-au oprit în faţa cărţilor. Oana care a cumpărat din banii de alocaţie două cărţi - Fata bătrână şi Proverbe. Oana care vrea să devină medic şi aşa-i şi doresc. Sau pe Andrei, care astăzi are examen la bac, autodeclarat, ironic, "incult", care a cumpărat Fata bătrână şi o carte a domnului Popescu-Vella. Pe celălalt Andrei, tot elev care, cu emoţie, a cumpărat Fata bătrână pentru mama sa. Pe doamna care a venit foarte hotărâtă să ia Fata bătrână pentru că o văzuse pe site-ul editurii. Pe doamna care a răsfoit cartea, a plecat şi a revenit cinci minute mai târziu, spunând cu multă hotărâre şi năduf chiar: "La naiba! Vreau să citesc o carte de un autor român necunoscut" şi a cumpărat Fata bătrână. Ei şi încă vreo 10 sunt primii mei cititori oficiali şi sper să nu ajung niciodată să am suficienţa şi îngâmfarea acelor mari autori care nici nu-şi văd cititorii, privind prin ei. Sper să nu ajung niciodată să mă plimb printre căsuţe ca să mă vadă lumea, dând din cap cu superioritate şi plină de mine, ca şi cum un rege s-ar fi pogorât printre netrebnici, aşa cum a făcut un aşa-zis mare filozof la Festivalul cu pricina.
Vreau să-mi păstrez mereu stânjeneala de a acorda un autograf şi vreau să reţin, pentru totdeauna, aceste 15 chipuri care, la Festivalul de la Galaţi, mi-au oferit, oficial, statutul de scriitor. Dar în mod special vreau să reţin chipurile Oanei, al lui Andrei şi iar Andrei, pentru că sunt chipuri ale unor adolescenţi care, din banii lor de alocaţie, au cumpărat cartea unui autor român necunoscut - Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. Şi asta, pentru mine, face cât 100 000 de exemplare vândute. Însă înseamnă şi speranţă. Că putem redeveni un popor bun. Şi mai vreau să reţin şi imaginea mâinii care ţinea două cărţi doar - Jurnalul Oanei Pellea şi Cum s-a făcut....
Şi... Şi o să văd Dunărea la anul!
Comentarii