Cum s-a făcut de-am ajuns mare doamnă

- Hai la urzici, gata alese, doamnelor!
Țiganca vântură cu mâna mormanul de urzici de pe hârtia de ziar așezată pe trotuar iar tonul ironic lasă loc unei continuări: „fir-ați ale dracului de doamne!”

Suntem niște doamne, ce mai! Mai mult prin statut decât prin atitudine.
- S-a însurat cu o doamnă! i-a zis un amic unui alt amic.
Tonul era apreciativ. Amicul a răspuns, știind despre cine e vorba:
- Normal că s-a însurat cu o doamnă, doar are doi copii!

Doamne suntem numai și prin faptul că am ajuns la oraș deși tot prin noroi mergem, numai că acum ne scurturăm scârbite cizmele, deși în copilărie ne amuzam scufundându-ne tălpile goale în noroi. Și râdeam de noroiul care ne ieșea printre degete, încolăcindu-se în jurul lor.

Doamne suntem pentru că avem femeie la curățenie, făcut mâncare, crescut copii.

Doamne suntem că nu avem timp să mai facem o prăjitură și cumpărăm de prin târgurile de prin piețe prăjituri ”ca la bunica”. Bunica s-ar răsuci în groapă.

Doamne suntem și că nu mai cunoaștem lumea satului în care am copilărit - ne prefacem că nu recunoaștem oamenii, locurile, obiceiurile. Ca și cum întorcând capul devenim dintr-odată nobili.

Doamne suntem că ne îmbrăcăm după ultima modă dar punem mâna la gură când râdem.

Doamne suntem că ne prezentăm noi însene „doamna X”, motiv de frustrare supremă sau de necunoaștere a bunelor maniere.

Doamne suntem că....in fine, suntem niște mari doamne!