Sunt un nimeni
Sunt un nimeni. În comparație cu marii oameni care au scris istoria acestei țări. Români sau străini, precum Didi - Amita Bhose, deși în cazul său e impropriu termenul „străin.” De realizez ori nu ceva în viață, nu știu, dar mă străduiesc. Oricum ar fi viața mea, respect oamenii care lasă ceva în urma lor - operă, muzică, sport. Artă. Frumos. Fotbal sau operă. Aveam 10 ani când Nadia a minunat lumea, nu înțelegeam eu prea multe din patriotism, mândria era un sentiment necunoscut. Abia când am plecat în lume eu, la rându-mi, am înțeles ce înseamnă ca un turc să râdă la tine cu gura până la urechi și să repete „Hagi, Hagi”. Până atunci învățasem însă să apreciez valoarea. Munca. Străduința. Renunțarea.
Pentru mine și mulți alții, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Angela Gheorghiu și, de câteva zile, Simona Halep sunt de neatins. Datorită lor, România e pe buzele lumii, de bine. Nu pot gândi nimic urât despre ei pentru că e ca și cum mi-aș murdări familia, m-aș scuipa pe mine însămi. Noi nu vom ști niciodată câtă muncă e în spatele unei victorii la un asemenea nivel, mondial. Nici nu putem să ne imaginăm, măcar. Și atunci? Cum să gândesc urât despre Nadia Comăneci pentru că face reclamă la margarină și să spun, precum Robert Turcescu, că e o nemernică și că i-aș trage 10 șuturi în fund? Cine sunt eu, ce am făcut eu în viața asta ca să am dreptul să spun, precum Radu Banciu, că Simona Halep nu a realizat nimic, că nu a câștigat nimic, că nu e profesionistă?
În lumea întreagă numele Simonei Halep e pomenit la superlativ. Străinii s-au îndrăgostit de ea. S-ar mândri cu ea. Ea însă e româncă. Se zice că nu a avut copilărie pentru că a jucat tenis. De fapt și-a trăit copilăria urmându-și un vis, alegând un drum cu ore și ore de antrenamente. În spatele ei, părinții. Care și-au vândut o casă, ca să aibă bani pentru antrenamentele Simonei.
Simona Halep poate să facă reclamă la orice, acum. Precum Nadia. Poate să aibă toate defectele din lume, nu mă interesează. Și eu am toate defectele din lume dar, spre deosebire de acești mari oameni, eu sunt un nimeni. Datorită lor însă România poate ține fruntea sus. Iar cei ce le înjură la televizor sunt mici, mici, încât mi-ar fi rușine să fiu în preajma lor, să-i cunosc, să le vorbesc. M-aș întoarce cu spatele, de i-aș întâlni vreodată. Fiindcă sunt atât de mici că nici nu merită o privire.
Pentru mine și mulți alții, Nadia Comăneci, Ilie Năstase, Gheorghe Hagi, Angela Gheorghiu și, de câteva zile, Simona Halep sunt de neatins. Datorită lor, România e pe buzele lumii, de bine. Nu pot gândi nimic urât despre ei pentru că e ca și cum mi-aș murdări familia, m-aș scuipa pe mine însămi. Noi nu vom ști niciodată câtă muncă e în spatele unei victorii la un asemenea nivel, mondial. Nici nu putem să ne imaginăm, măcar. Și atunci? Cum să gândesc urât despre Nadia Comăneci pentru că face reclamă la margarină și să spun, precum Robert Turcescu, că e o nemernică și că i-aș trage 10 șuturi în fund? Cine sunt eu, ce am făcut eu în viața asta ca să am dreptul să spun, precum Radu Banciu, că Simona Halep nu a realizat nimic, că nu a câștigat nimic, că nu e profesionistă?
În lumea întreagă numele Simonei Halep e pomenit la superlativ. Străinii s-au îndrăgostit de ea. S-ar mândri cu ea. Ea însă e româncă. Se zice că nu a avut copilărie pentru că a jucat tenis. De fapt și-a trăit copilăria urmându-și un vis, alegând un drum cu ore și ore de antrenamente. În spatele ei, părinții. Care și-au vândut o casă, ca să aibă bani pentru antrenamentele Simonei.
Simona Halep poate să facă reclamă la orice, acum. Precum Nadia. Poate să aibă toate defectele din lume, nu mă interesează. Și eu am toate defectele din lume dar, spre deosebire de acești mari oameni, eu sunt un nimeni. Datorită lor însă România poate ține fruntea sus. Iar cei ce le înjură la televizor sunt mici, mici, încât mi-ar fi rușine să fiu în preajma lor, să-i cunosc, să le vorbesc. M-aș întoarce cu spatele, de i-aș întâlni vreodată. Fiindcă sunt atât de mici că nici nu merită o privire.
Comentarii