Didi, zeița mea Sarasvati.
„Sarasvati este cea mai iubită zeiță a copiilor, care au grijă să-și pună manualele și caietele la altarul ei.
.....
Eu personal îi spuneam o dorință secretă - să mă binecuvânteze cu talentul scriitoricesc, mai ales poetic. Cine știe, poate că rugăciunea elevei din Calcutta a ajuns și la sălașul ei din lacul Manas de pe Himalaya. Chiar dacă nu m-am afirmat ca poetă, mi-a fost hărăzită cinstea de a purta numele lui Eminescu în India și de a-i fi primul traducător indian.” Didi - Amita Bhose
fragment din „De la Durga puja la lumea lui Kalidasa.”
Citind rândurile lui Didi, am înțeles și eu că Didi a fost zeița mea Sarasvati. În anul I de facultate, un profesor ne-a întrebat ce vrem să ne facem. Părea cam ciudată întrebarea, având în vedere că de acolo toți urmau să se facă profesori. Eu am răspuns că vreau să fiu scriitoare sau critic literar. Profesorul nu a zis nimic, însă colegii mei au chicotit. M-am simțit foarte prost și m-am făcut mică. Mult mai târziu am înțeles că nu de mine râdeau, pentru că nu mă cunoșteau, nu știau de sunt capabilă sau nu să ajung scriitoare, ei râdeau de idee. Pentru că era imposibil, aproape imposibil. Râsul lor spunea - Ia uite-o și pe asta, visează cai verzi pe pereți.
Visul mi l-am împlinit singură, până la urmă. Pe la vreo 40 de ani trimisesem încolo și încoace câte o povestire, unii nu au răspuns, alții au zis că las trecutul în pace și să scriu ceva postrevoluționar. La 45 de ani făceam o editură, Cununi de stele, pentru opera lui Didi - Amita Bhose. În primul an mi-am publicat și eu cartea de povestiri - Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. Apoi mi-am mai adunat eseuri, povestioare, am mai făcut de niște cărți, cum se spune.
La toate târgurile de carte la care am participat am avut tot timpul niște sentimente de vinovăție. Mi se părea că nu cărțile mele, neînsemnate, trebuie să iasă în evidență ci ale lui Didi. Ceea ce e, de altfel, corect, ca valoare, că doar nu sunt dusă cu pluta. Pe-ale mele le puneam mai la margine și mai puneam câte un anunț - Autograf gratis, pe loc! Cine se prindea se prindea, cine nu, nu.
În adâncul sufletului meu visam în continuare să devin o mare scriitoare, să fiu citită etc. O vreme i-am invidiat pe cei ce erau promovați și superpromovați de edituri mari sau/și la târguri de carte, unde aveau loc în față. În ultima vreme însă nu-i mai invidiez și mă lasă rece succesul lor. Nu mai am orgolii.
Nu știu de se înțelege corect, sper că da, Doamne ferește de vreun gând. Prin Didi mi-am împlinit și eu visul de a fi scriitoare. Didi a fost zeița mea Sarasvati. Mi-am pus rândurile la altarul său. Acum am ajuns la înțelepciunea gândului că nu am ajuns o mare scriitoare însă sunt singura care a avut marele privilegiu de a da mai departe lumii opera lui Didi.
.....
Eu personal îi spuneam o dorință secretă - să mă binecuvânteze cu talentul scriitoricesc, mai ales poetic. Cine știe, poate că rugăciunea elevei din Calcutta a ajuns și la sălașul ei din lacul Manas de pe Himalaya. Chiar dacă nu m-am afirmat ca poetă, mi-a fost hărăzită cinstea de a purta numele lui Eminescu în India și de a-i fi primul traducător indian.” Didi - Amita Bhose
fragment din „De la Durga puja la lumea lui Kalidasa.”
Citind rândurile lui Didi, am înțeles și eu că Didi a fost zeița mea Sarasvati. În anul I de facultate, un profesor ne-a întrebat ce vrem să ne facem. Părea cam ciudată întrebarea, având în vedere că de acolo toți urmau să se facă profesori. Eu am răspuns că vreau să fiu scriitoare sau critic literar. Profesorul nu a zis nimic, însă colegii mei au chicotit. M-am simțit foarte prost și m-am făcut mică. Mult mai târziu am înțeles că nu de mine râdeau, pentru că nu mă cunoșteau, nu știau de sunt capabilă sau nu să ajung scriitoare, ei râdeau de idee. Pentru că era imposibil, aproape imposibil. Râsul lor spunea - Ia uite-o și pe asta, visează cai verzi pe pereți.
Visul mi l-am împlinit singură, până la urmă. Pe la vreo 40 de ani trimisesem încolo și încoace câte o povestire, unii nu au răspuns, alții au zis că las trecutul în pace și să scriu ceva postrevoluționar. La 45 de ani făceam o editură, Cununi de stele, pentru opera lui Didi - Amita Bhose. În primul an mi-am publicat și eu cartea de povestiri - Cum s-a făcut de-am rămas fată bătrână. Apoi mi-am mai adunat eseuri, povestioare, am mai făcut de niște cărți, cum se spune.
La toate târgurile de carte la care am participat am avut tot timpul niște sentimente de vinovăție. Mi se părea că nu cărțile mele, neînsemnate, trebuie să iasă în evidență ci ale lui Didi. Ceea ce e, de altfel, corect, ca valoare, că doar nu sunt dusă cu pluta. Pe-ale mele le puneam mai la margine și mai puneam câte un anunț - Autograf gratis, pe loc! Cine se prindea se prindea, cine nu, nu.
În adâncul sufletului meu visam în continuare să devin o mare scriitoare, să fiu citită etc. O vreme i-am invidiat pe cei ce erau promovați și superpromovați de edituri mari sau/și la târguri de carte, unde aveau loc în față. În ultima vreme însă nu-i mai invidiez și mă lasă rece succesul lor. Nu mai am orgolii.
Nu știu de se înțelege corect, sper că da, Doamne ferește de vreun gând. Prin Didi mi-am împlinit și eu visul de a fi scriitoare. Didi a fost zeița mea Sarasvati. Mi-am pus rândurile la altarul său. Acum am ajuns la înțelepciunea gândului că nu am ajuns o mare scriitoare însă sunt singura care a avut marele privilegiu de a da mai departe lumii opera lui Didi.
Comentarii