Femei pe Mătăsari

 -Pot să te îmbrățișez?
Tânărul indian mă îmbrățișează. Este foarte emoționat. La fel sunt și eu. Este în trecere pe Mătăsari, la festival, cu prietenii români, și zărește cărțile lui Tagore, apoi numele lui Didi - Amita Bhose, apoi cartea Eminescu and India. O deschide, citește câteva rânduri, i le arată amicei cu care este. Iar eu îi povestesc viața lui Didi și ce înseamnă pentru cultura română. Se va duce neapărat la Muzeul Naţional al Literaturii Române să vadă expoziția lui Didi - Amita Bhose. Locuiește în Africa de Sud, este tânăr jurnalist, va scrie despre Didi. I se pare uimitor destinul ei. De emoție m-a îmbrățișat de trei ori.
- How much is the book? Ten? mă întreabă un domn după ce tânărul indian pleacă.
Răspund în română:
- Zece. Vorbiți dumneavoastră engleză sau vorbiți românește, vorbesc eu engleză sau românește că nu mai știu....
Domnul începe să râdă. Mă auzise vorbind în engleză, nu știa ce să creadă.

 Când mi se spune că semăn cu o indiană încep eu să râd și zic - Da, mai ales la păr (eu avându-l periuță)

- Pot să te îmbrățișez?
Întrebarea vine din partea doamnei blonde. Sunt trei prietene, celalalte două au lacrimi în ochi. Le-am spus povestea lui Didi.
Doamna mă ține lung în brațe și apoi zice pentru sine:
- E clar...
Și-i dau lacrimile. 

 Și nu știu cum, dar după aceea am început să vând cărți. 

Femei pe Mătăsari despre asta este, despre oamenii care se cunosc, se împrietenesc, povestesc. Nu este un loc „liniștit”, nu are cum, e o forfotă continuă, însă e o forfotă frumoasă. Cei mai mulți sunt tineri, zâmbitori, curioși. Vecina de stand mi-a zis, oarecum mirată, că în ciuda concertului care era chiar în spatele gardului unde ne aflam noi, oamenii se opreau la carte. Adevărul e că și eu am fost mirată, e prima dată când se întâmplă. Și e prima dată, după pandemie, când oamenii se opresc din nou să asculte povești. Iau singuri bilețele din coșulețul cu Înțelepciune gratis, nu mai e nevoie să-i îmbii eu, râd, glumesc pe seama mesajului tras. Nu știu cum s-a dilatat timpul, a trecut încet, așa cum trece doar în natură. Încet și frumos, așa cum îi șade bine timpului, nu să-ți fugă printre degete.

Mie-mi place pe Mătăsari și pentru că-mi plac tinerii. Mi-aduc aminte că așa am fost și eu cândva - fără griji, fără să-mi bat capul cu ziua de mâine, râzând din orice. Și nu aș vrea să mă transform în bătrânii urâcioși care zic că pe vremea lor era altfel, criticând întruna și nepunând nimic în loc. Mă străduiesc din greu.

Apoi, nu în ultimul rând, îmi plac organizatorii: Florentina, Iulian, tatăl lui Iulian. Bunătatea din ochii lor. Îmbrățișările lor, cuvintele lor bune. Și le mulțumesc că mă primesc cu povestea lui Didi în mijlocul oamenilor, să o duc și să o ducă mai departe. Căci fiecare om care o aude o poartă mai departe cu el, în sufletul lui. Iar aici, pe Mătăsari, semințele dragostei pentru Didi au fost sădite.


Ultimele persoane cu care am vorbit la stand, la ora 23, duminică, au fost 3 tinere la vreo 25-28 de ani. Au crezut că sunt vânzătoare, m-au rugat să le recomand ceva de la stand - răsfoiseră Eminescu și India. Am trecut apoi împreună prin povestea lui Eminescu cu buzunarele pline cu covrigi, sanscrită, bengali, povestea lui Didi, cu entuziasm comun.

Am avut și povești frumoase legate de cărțile mele - o doamnă pe care nu am recunoscut-o a venit cu fiul ei și mi-a zis că a citit cartea cu mințile și nu a putut dormi două nopți. O alta m-a îmbrățișat.

Mulțumesc, Femei de Mătăsari!