Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu

Astăzi Didi ar fi împlinit 76 de ani...

Didi înseamnă „soră mai mare” în bengali... Aşa i se adresau studenţii Amitei Bhose, celei care, printr-o întâmplare a destinului, a ajuns să se îndrăgostească de ţara lui Eminescu şi să renunţe la soţ, avere, pentru a se stabili în patria adoptivă, România.

Era toamna anului 1984... Prima întâlnire cu Amita Bhose a fost într-un amfiteatru al Universităţii Bucureşti. Eram studentă în anul întâi, secţia franceză-română. Uşa s-a deschis în timpul unui curs şi o doamnă îmbrăcată într-un sari elegant s-a apropiat, încet, de catedră. Dintr-odată parcă am intrat în alt timp, prezenţa ei printre noi părea ireală. Putea avea 35 de ani dar la fel de bine 55. Era distinsă, se mişca lent, cu graţie, iar glasul ce rostea cuvintele într-o română perfectă era cântat ca o melodie. Deşi ne aflam sus, în băncile amfiteatrului, părea că ne domină prin prezenţa-i nobilă. Ne intimida dar ne şi fascina în acelaşi timp.

S-a prezentat şi astfel am aflat că în fiecare sâmbătă limba lui Rabindranath Tagore, bengali, era predată chiar de o vorbitoare nativă. Sanscrita, civilizaţia indiană erau şi ele cursuri facultative dar învăţate temeinic de către cei care alegeau să cunoască universul atât de fascinant al Indiei. India era atât de aproape... Şi de atunci mi-a fost şi îmi este aproape, deşi fizic nu am ajuns niciodată în ţara Mahabharatei. Curios, nici nu simt nevoia, poate pentru că am cunoscut India prin acest mesager al ei unic.

Primele litere scrise în bengali m-au trimis în copilărie, şi am retrăit emoţia copilului care învaţă alfabetul pentru a intra într-o lume magică, a cărţilor. La început curiozitatea ne-a înscris la cursuri pe foarte mulţi dintre noi, apoi, treptat, am rămas doar cei care într-adevăr doreau să studieze. După un an mi-am câştigat dreptul de a-i spune „Didi” – un privilegiu acordat celor care dovedeau seriozitate în studiu. Era şi dificil să rămâi la cursurile domniei sale dacă erai superficial: privirea, dojana blândă şi severă totodată îl umpleau de ruşine şi pe studentul cu obrazul cel mai gros. N-am întâlnit până acum o persoană asemănătoare lui Didi. Cu o deosebită putere de analiză, de muncă, traducea, ţinea cursuri şi conferinţe, elabora manuale şi dicţionare, scria articole şi studii comparatiste. Era un spirit viu şi ardea ca un foc. Foarte corectă, exigentă, cu un umor fin şi ironică. Foarte caldă, totodată. Câţiva dintre noi, tinerii acelor ani de dinainte de Revoluţie, am avut rarul privilegiul de a-i fi discipoli în realul sens sanscrit.

Clipele de care-mi amintesc cu nostagie sunt multe. La prima vizită a lui Didi la mine acasă, într-o comună la 30 de kilometri de Bucureşti, am cumpărat bilete de tren la clasa întâi. De obicei, personalul era plin de navetişti cu sacoşe mari, în tren era o vânzoleală permanentă, ca şi cum o piaţă imensă ar fi fost transbordată pe roţi. Didi a părut dezamagită când a văzut vagonul de clasa întâi. Ar fi dorit să călătorească la clasa a doua, deoarece: „Trenul ăsta mi-aduce aminte de Calcutta, a zis dânsa, aşa sunt trenurile şi la noi”. De atunci am călătorit întotdeauna la clasa a doua şi îi observam pe chip bucuria de a retrăi, într-un fel, atmosfera din oraşul natal.

Cele mai plăcute momente erau când îi sărbătoream ziua de naştere, pe 9 februarie. Din capătul mesei, ne privea zâmbind, pe noi, studenţii, cum ne mânjeam până la încheietura mâinii cu sosul mâncării indiene gătite special pentru noi cu această ocazie. Râdeam cu toţii, ca nişte copii, de neîndemânarea noastră, în timp ce, pentru a nu ştiu câta oară, ne arăta, cu degetele lungi şi subţiri, delicate, cum se iau boabele de orez din farfurie fără să te murdăreşti. N-am reuşit niciodată să învăţ dar de la dânsa am învăţat altceva: disciplina unei materii, seriozitatea, dragostea pentru limba lui Tagore. Să-ţi ştii valoarea, dacă o ai, să nu faci compromisuri, să ai coloana vertebrală indiferent cu ce consecinţe.

Consecinţele nu au întârziat să apară: în 1991, postul i-a fost desfiinţat de o mână de oameni care-i doreau plecarea din ţară, căci era singura care le putea dovedi impostura profesională. Am văzut-o atunci înnegurată şi tristă, dar nu s-a lăsat învinsă. Orice altă Universitate din lume ar fi fost onorată să o aibă la catedră. În România postrevoluţionară i s-a arătat uşa Universităţii, precum lui Maiorescu.

Cu seară înainte de a muri, am vizitat-o la spital. A doua zi urma să fie operată. Cea care-l tradusese pe Eminescu în bengali, care făcuse numele României cunoscut în India, era pe un pat de spital banal, într-un salon. Medicii nu-i ştiau renumele, probabil au crezut că e o refugiată. Ultimele sale cuvinte au fost: „Ia-mi te rog ochelarii şi pune-i în geantă, nu vreau să se spargă. Ne vedem mâine”. Privirea ei blândă m-a condus până la uşă. Nu aveam să ne mai revedem niciodată. A doua zi, dimineaţa la 9, patul era gol. Era 24 octombrie 1992. Pe 27, la dorinţa fratelui său din Anglia, trupul său muritor a fost redat cenuşii. Am plâns atunci în hohote, şi împreună cu mine foştii săi studenţi veniţi din toată ţara. Am plâns de durere, neputinţă, revoltă. Didi, sora noastră mai mare, nu mai era. Am plâns atunci şi de dor. Deja îmi era dor de Didi. Acel dor pe care atât de bine a ştiut să-l traducă în bengali şi pe care-l voi purta cu mine mereu.

(despre viaţă şi operă – http://www.amitabhose.net/)

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.