S-a jucat din nou ruleta rusească. În Afganistan
Azi agenţiile de ştiri au anunţat moartea fruntaşului Claudiu Marius Covrig, al doilea român ucis anul acesta în misiunile din Afganistan. În martie, postam textul de mai jos, din păcate atât de actual şi în cazul de faţă. Claudiu şi colegii lui au fost atacaţi "de forţe insurgente cu armament uşor şi aruncătoare de grenade", în timpul patrulării cu transportorul blindat.
În martie, primul soldat ucis, Ionuţ, a fost decorat. A fost şi avansat sublocotenent. Ar fi vrut, desigur, să fie cu familia, aşa cum a zis şi ministrul apărării, dar vedeţi dumneavoastră, nu s-a putut. Familia a fost cu el însă când a primit toate distincţiile acestea, cu onoruri şi salve de puşcă. Ionuţ însă nu a văzut nimic. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, Ionuţ a murit. Autovehiculul în care se afla în patrulare, în Afganistan, a trecut peste un dispozitiv explozibil improvizat.
Ionuţ este unul dintre militarii români ucişi în Afganistan. Al câtelea? Contează, ca număr? Contează ca persoană, pentru cei care l-au cunoscut şi contează ca naţie. Eu nu l-am cunoscut pe Ionuţ. Dar sunt româncă. Şi în ultima vreme prea mulţi români se întorc în sicrie din Afganistan. Autovehiculele în care se află ei patrulează şi trec, nu ştiu cum se face, peste dispozitive explozibile. Patrulează să se convingă americanii că zona pe unde vor trece ei e sigură. Ei, bine, nu e sigură, dovadă că românii sar în aer. Militarii români sunt un fel de detectori de mine umani, că altă concluzie nu pot trage. Americanii se uită pe hartă şi zic: „Azi patrulăm pe drumul ăsta. Cine merge la înaintare să vedem dacă e drumul sigur? Hai, băgaţi doi români”. Dacă românii scapă şi nu sar în aer, drumul e sigur. Dacă mor, atunci e limpede că mai sunt şi alte bombe plasate şi americanii se întorc, o iau pe alt drum. Pe care-l testează cine? Militarii români, v-aţi prins, aţi văzut că sunteţi deştepţi?
De-asta au nevoie oficialităţile române de cât mai multe medalii „Steaua României”. Şi cum în curând vor fi nevoiţi să facă o nouă comandă de medalii, se spală pe mâini înainte, după cum le este şi obiceiul. Noi n-avem nici o vină în toată treaba asta, par a spune ei. Ei, militarii ştiau că se duc la moarte, la o adică. Ministrul apărării a spus-o clar, să înţeleagă toată lumea: Ionuţ şi-a făcut datoria cum se cuvine, cu pasiune, profesionalism şi dăruire. Dar ştia că unde se duce, adică şi-a făcut-o cu mâna lui. Adică, vezi, Doamne, ce-a căutat aia a găsit.
Cam cinic, foarte cinic, domnul ministru al apărării. Pentru că eu nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să fie cobai. S-a dus ca militar, în misiune de apărare a păcii sau ce-o mai fi ea, într-un război care nu e al lui. Nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să joace ruleta rusească.
Să spui acum că n-ai nici o vină pentru că soldaţii români sunt folosiţi pe post de cobai mi se pare de un cinism josnic. Fals. Nu, ei soldaţii români n-au nici o vină. Acceptă să se întâlnească la orice colţ cu moartea pentru că vor să-şi construiască o casă în ţară, vor să trăiască mai bine. Unii dintre noi s-au dus în Spania, la căpşuni. Alţii au ales riscul, pentru un câştig ceva mai mare, dar nu-i poţi condamna, căci au făcut-o pentru familia lor. Dacă aici le-ar fi bine, dacă ar câştiga decent, dacă şi-ar putea ridica o casă cu un credit sau cu munca din două salarii, nu cred că ar mai pleca vreun român cinstit la lucru în străinătate sau să se înroleze în armatele morţii. Cine crede că Ionuţ, la cei 29 de ani pe care-i avea, nu dorea să fie alături de soţia şi cei doi copii ai săi dacă i-ar fi fost bine în ţară, din punct de vedere finanicar?
Cu două zile înainte de „întoarcerea” lui Ionuţ, ministrul apărării anunţa că a propus mărirea diurnei pentru soldaţii militari aflaţi în misune în străinătate la 100 de euro. Da, au nevoie de cobai, căci sunt drumuri multe prin Afganistam şi se patrulează des. În fiecare seară, soldaţii români îşi vor face cruce şi vor zice: „Doamne, am scăpat şi azi, am reuşit să mai cumpăr 10 cărămizi. Dă, Doamne să nu sar în aer până nu termin casa”.
Ionuţ a fost decorat. A fost şi avansat în grad. Numai că lui nu-i pasă. El, cum a zis şi ministrul apărării, „ar fi vrut, desigur, să fie alături de familia lui”. Desigur. Dar ce să-i faci, nu s-a putut. Şi de ce spuneţi, domnule ministru, că nu s-a putut?
Ionuţ este unul dintre militarii români ucişi în Afganistan. Al câtelea? Contează, ca număr? Contează ca persoană, pentru cei care l-au cunoscut şi contează ca naţie. Eu nu l-am cunoscut pe Ionuţ. Dar sunt româncă. Şi în ultima vreme prea mulţi români se întorc în sicrie din Afganistan. Autovehiculele în care se află ei patrulează şi trec, nu ştiu cum se face, peste dispozitive explozibile. Patrulează să se convingă americanii că zona pe unde vor trece ei e sigură. Ei, bine, nu e sigură, dovadă că românii sar în aer. Militarii români sunt un fel de detectori de mine umani, că altă concluzie nu pot trage. Americanii se uită pe hartă şi zic: „Azi patrulăm pe drumul ăsta. Cine merge la înaintare să vedem dacă e drumul sigur? Hai, băgaţi doi români”. Dacă românii scapă şi nu sar în aer, drumul e sigur. Dacă mor, atunci e limpede că mai sunt şi alte bombe plasate şi americanii se întorc, o iau pe alt drum. Pe care-l testează cine? Militarii români, v-aţi prins, aţi văzut că sunteţi deştepţi?
De-asta au nevoie oficialităţile române de cât mai multe medalii „Steaua României”. Şi cum în curând vor fi nevoiţi să facă o nouă comandă de medalii, se spală pe mâini înainte, după cum le este şi obiceiul. Noi n-avem nici o vină în toată treaba asta, par a spune ei. Ei, militarii ştiau că se duc la moarte, la o adică. Ministrul apărării a spus-o clar, să înţeleagă toată lumea: Ionuţ şi-a făcut datoria cum se cuvine, cu pasiune, profesionalism şi dăruire. Dar ştia că unde se duce, adică şi-a făcut-o cu mâna lui. Adică, vezi, Doamne, ce-a căutat aia a găsit.
Cam cinic, foarte cinic, domnul ministru al apărării. Pentru că eu nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să fie cobai. S-a dus ca militar, în misiune de apărare a păcii sau ce-o mai fi ea, într-un război care nu e al lui. Nu cred că Ionuţ s-a dus în Afganistan ca să joace ruleta rusească.
Să spui acum că n-ai nici o vină pentru că soldaţii români sunt folosiţi pe post de cobai mi se pare de un cinism josnic. Fals. Nu, ei soldaţii români n-au nici o vină. Acceptă să se întâlnească la orice colţ cu moartea pentru că vor să-şi construiască o casă în ţară, vor să trăiască mai bine. Unii dintre noi s-au dus în Spania, la căpşuni. Alţii au ales riscul, pentru un câştig ceva mai mare, dar nu-i poţi condamna, căci au făcut-o pentru familia lor. Dacă aici le-ar fi bine, dacă ar câştiga decent, dacă şi-ar putea ridica o casă cu un credit sau cu munca din două salarii, nu cred că ar mai pleca vreun român cinstit la lucru în străinătate sau să se înroleze în armatele morţii. Cine crede că Ionuţ, la cei 29 de ani pe care-i avea, nu dorea să fie alături de soţia şi cei doi copii ai săi dacă i-ar fi fost bine în ţară, din punct de vedere finanicar?
Cu două zile înainte de „întoarcerea” lui Ionuţ, ministrul apărării anunţa că a propus mărirea diurnei pentru soldaţii militari aflaţi în misune în străinătate la 100 de euro. Da, au nevoie de cobai, căci sunt drumuri multe prin Afganistam şi se patrulează des. În fiecare seară, soldaţii români îşi vor face cruce şi vor zice: „Doamne, am scăpat şi azi, am reuşit să mai cumpăr 10 cărămizi. Dă, Doamne să nu sar în aer până nu termin casa”.
Ionuţ a fost decorat. A fost şi avansat în grad. Numai că lui nu-i pasă. El, cum a zis şi ministrul apărării, „ar fi vrut, desigur, să fie alături de familia lui”. Desigur. Dar ce să-i faci, nu s-a putut. Şi de ce spuneţi, domnule ministru, că nu s-a putut?
Peste câteva zile, scenariul se va repeta. Cu Claudiu. Va fi decorat, avansat, ministrul apărării va spune că fruntaşul Claudiu ar fi dorit să fie cu familia dar că ştia unde se duce, deci vina e doar a celui ce nu se mai poate apăra.
Pentru cei din guvern, Claudiu e doar o cifră. Pe care o joacă la ruleta rusească.
Notă: Nici un articol, frgment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii