Monsieur Jourdain sunt eu!

Dacă ar trebui să caracterizez regula de bază care conduce actuala relaţie părinte-copil ar trebui să-l parafrazez pe Monsieur Jourdain care trăia ca să mănânce şi nu invers. Căci tot aşa procedează şi părintele zilelor noastre: trăieşte ca să ofere copilului său ce e mai bun şi nicidecum nu-i trece prin minte că ar trebui să-l înveţe să obţină acest lucru.

Părintele zilelor noastre e un complex de frustrări pe care încearcă să nu le lase moştenire copilului. Nu a avut jucării frumoase – copilăria lui fiind marcată de cele câteva jucării chinezeşti care se găseau cu greu. Nu a fost nici îmbrăcat elegant şi comod, amintindu-şi cu repulsie de căciulile tricotate pe care era obligat să le poarte fie iarnă fie primăvară. Cât despre dulciuri, nu-şi aminteşte decât de micile ciocolate cu rom şi de eugenie. Nu şi-a putut descoperi aptitudinile artistice - pentru că nu a avut cine să-l ducă, aducă la Palatul Pionierilor, la dansuri populare sau la pian. Nici limbi străine nu a învăţat, pentru că în acea vreme doar rusa era la mare cinste iar limbile străine nu erau o prioritate într-un sistem ingineresc.

Asemenea frustrări nu puteau să nu lase urme. În consecinţă, părintele zilelor noastre doreşte pentru copilul său tot ce e mai bun. Aşa că face sacrificii, renunţând la pantofi, de pildă, pentru a-i putea cumpăra puştiului de cinci ani un calculator – căci toată lumea are, nu-i aşa? de ce copilul meu să fie mai prejos? Camera acestuia e plină de jucării – mofturi de o oră, iar blugii pe care îi poartă sunt de firmă. Visând la marele artist ce ar fi putut deveni dacă n-ar fi avut neşansa de a trăi într-un sistem rigid, comunist, părintele încearcă să descopere aptitudinile copilului său înscriindu-l la toate activităţile posibile, astfel încât, după orele de şcoală, bunica are abonament la manifestări extraşcolare: lunea – pian, pictură, marţea – engleză, karate etc. Din toate astea s-o alege ceva, o fi el bun la ceva, gândeşte părintele. De ce să-şi reproşeze mai târziu sau, mai rău, să-i reproşeze copilul că nu l-a lăsat să devină un mare pianist sau un mare coregraf? Aşa că părintele are sufletul împăcat şi sentimentul datoriei împlinit: frustrările sale nu vor deveni şi ale copilului său.

Nu ia însă în calcul dorinţele acestuia, de cele mai multe ori nici nu observă adevăratele aptitudini sau semnele de oboseală. Plimbat de colo colo ca un obiect, copilului îi sunt descoperite la un moment dat aptitudinile, dar programul continuă să-i fie încărcat cu activităţi pentru care nu are nici o chemare. Pasiunea pentru un anume lucru se pierde, sufocată de repulsia pentru cele obligatorii, impuse de părintele frustrat. Limita e trecută şi atunci poate apărea reversul medaliei: dacă îmi sunt impuse atâtea activităţi, unde mai e plăcerea? Poate că, la un moment dat, părintele ar trebui să pună capăt maratonului extraşcolar de după-amiază şi să se oprească la una, două probe. Nimeni nu e perfect şi nu toţi copiii devin genii în pictură, muzică, limbi străine. Plus că şi copiii ar avea sentimentul că sunt într-adevăr canalizaţi spre adevăratele aptitudini şi ar fi mai interesaţi, mai activi, mai responsabili, nu marionete mânuite de către părinţi.

Dar până una alta, ne întoarcem la Monsieur Joudain: trăim ca să le oferim copiilor totul pe tavă şi nu le oferim o varietate de opţiuni pentru ca aceştia să poată trăi cu adevărat.