Despre...criza de omenie
În jurul meu, oamenii vorbesc despre criza mondială, naţională. O să ne fie rău, o să ne fie din ce în ce mai rău. Economia se va prăbuşi, fabricile se vor închide, totul e conjugat la viitor, un viitor negru.
Se poate să aibă dreptate. Nu ştiu. Nu sunt economistă, nici politician(ă?). Ce văd însă în jurul meu şi o văd clar, cu ochii larg deschişi şi inima strânsă, e o criză de omenie. Oamenii sunt din ce în ce mai răi şi mai egoişti. Puţini se mai bucură de un succes al altuia, îi numeri pe degete. Puţini te mai întreabă dacă ai nevoie de ceva, dacă te doare ceva, dacă ai nevoie de ajutor. Necunoscuţii te îmbrâncesc pe stradă, te dau la o parte, de parcă le-ai fi duşman. Nu mai au răbdare, nu mai au timp, nu mai au zâmbet. Sunt încrâncenaţi, încruntaţi şi pe chip li se citeşte răutatea.
Aşa au fost oare mereu? Aşa suntem noi, românii? Gri, răi, urâţi, întunecaţi?
Mi s-a povestit mereu de răceala occidentală, nemţească. Oameni care nu se opresc lângă cel căzut pe trotuar, oameni care nu-şi cunosc vecinii. Cred că ei s-au reîntors la omenie, dacă e să mă iau după spusele unei bune amice care a revenit de curând din vacanţă, din Viena.
"Can I help you?", i-a întrebat un domn, văzând micul grup de trei persoane rotindu-se dezorientat în faţa palatului Hofburg.
Şi gestul s-a repetat în altă zi, în altă locaţie, cu alt domn, la fel de amabil.
Şi atunci? Unde e lipsa lor de omenie când noi, românii, trecem pe lângă semenii noştri şi nu-i privim, nu ne oprim în faţa celui căzut, întoarcem capul când cineva e agresat, ne facem că nu auzim când vecinul îşi înjură nevasta şi-şi bate copiii? Când ne uităm prietenii şi îmbrăcăm haina indiferenţei, a egoismului?
Pe mine mă îngrijorează mai mult criza aceasta de omenie decât criza economică. În frig am mai stat, la cozi am mai stat, de foame am mai răbdat. De omenie însă nu am dus lipsă sub nici un regim. Acum însă, da. Şi, da, o să ne fie rău, o să ne fie din ce în ce mai rău. Pentru că noi suntem din ce în ce mai răi.
Se poate să aibă dreptate. Nu ştiu. Nu sunt economistă, nici politician(ă?). Ce văd însă în jurul meu şi o văd clar, cu ochii larg deschişi şi inima strânsă, e o criză de omenie. Oamenii sunt din ce în ce mai răi şi mai egoişti. Puţini se mai bucură de un succes al altuia, îi numeri pe degete. Puţini te mai întreabă dacă ai nevoie de ceva, dacă te doare ceva, dacă ai nevoie de ajutor. Necunoscuţii te îmbrâncesc pe stradă, te dau la o parte, de parcă le-ai fi duşman. Nu mai au răbdare, nu mai au timp, nu mai au zâmbet. Sunt încrâncenaţi, încruntaţi şi pe chip li se citeşte răutatea.
Aşa au fost oare mereu? Aşa suntem noi, românii? Gri, răi, urâţi, întunecaţi?
Mi s-a povestit mereu de răceala occidentală, nemţească. Oameni care nu se opresc lângă cel căzut pe trotuar, oameni care nu-şi cunosc vecinii. Cred că ei s-au reîntors la omenie, dacă e să mă iau după spusele unei bune amice care a revenit de curând din vacanţă, din Viena.
"Can I help you?", i-a întrebat un domn, văzând micul grup de trei persoane rotindu-se dezorientat în faţa palatului Hofburg.
Şi gestul s-a repetat în altă zi, în altă locaţie, cu alt domn, la fel de amabil.
Şi atunci? Unde e lipsa lor de omenie când noi, românii, trecem pe lângă semenii noştri şi nu-i privim, nu ne oprim în faţa celui căzut, întoarcem capul când cineva e agresat, ne facem că nu auzim când vecinul îşi înjură nevasta şi-şi bate copiii? Când ne uităm prietenii şi îmbrăcăm haina indiferenţei, a egoismului?
Pe mine mă îngrijorează mai mult criza aceasta de omenie decât criza economică. În frig am mai stat, la cozi am mai stat, de foame am mai răbdat. De omenie însă nu am dus lipsă sub nici un regim. Acum însă, da. Şi, da, o să ne fie rău, o să ne fie din ce în ce mai rău. Pentru că noi suntem din ce în ce mai răi.
Comentarii