Zgomotele oraşului
- Cum suportaţi? m-a întrebat mama asta-vară şi apoi, văzându-mi expresia mirată, m-a lămurit. Se referea la sirenele ambulanţelor care-şi trimiteau semnalele ascuţite în oraşul îmbâcsit de caniculă.
- A, nici nu le mai auzim, i-am răspuns şi mi-am amintit de linia ferată care se afla la 100 de metri de casa copilăriei. Aceeaşi întrebare ne era adresată de către cei care veneau la noi acasă, referindu-se la zgomotul trenului: "Cum suportaţi?". Primeau acelaşi răspuns: "A, nici nu-l mai auzim!"
Sunt zgomotele locului în care stai, zgomote cu care te obişnuieşti, pe care nu le mai auzi. Când sunt însă pe stradă, din toată agitaţia oraşului, sirenele ambulanţelor sunt primele pe care le aud. De sunt pieton, mă uit îngrozită la ambulanţa care încearcă să-şi facă loc printre maşini, înaintând cu greu, ca un om bătrân printre nămeţi. De sunt şofer, imediat ce aud sirena mă fac mică, mă înghesui în maşina din dreapta mea, făcând semne disperate că în spate, undeva, e o ambulanţă. Oamenii se uită la mine ciudat şi mulţi cred că vreau să mă bag în faţa lor, căci sirena ambulanţei încă nu le-a ajuns la urechi sau nu văd maşina salvării în oglinda retrovizoare.
De fiecare dată când aud o sirenă a ambulanţei, pieton sau şofer fiind, mi-aduc aminte de soţul unei prietene, accidentat grav la Săftica, la vreo 20 de kilometri de Bucureşti. Din tot coşmarul acela al terorii, al durerii, al morţii ameninţânde, cel mai îngrozitor, dacă poate fi folosit un superlativ în acest caz, i s-a părut drumul până la Spitalul de urgenţă, cu ambulanţa. "Mi se părea că nu mai ajungem niciodată şi că nu înaintăm deloc!"
De fiecare dată când aud o sirenă a ambulanţei mi-aduc aminte de groaza lui că nu mai ajunge la spital şi mi se strânge inima când văd că ambulanţa abia îşi poate croi loc printre celelalte maşini. Adevărat, uneori şoferii nu au unde să se retragă ca să facă loc dar de multe ori şi indolenţa e mare. Nesimţirea. Indiferenţa. Mi se va spune că în alte ţări există benzi speciale pentru urgenţă. Da. Dar cum noi nu le avem, măcar solidaritate, înţelegere, compasiune să avem şi să ne dăm dracului la o parte din calea ambulanţei pentru că o secundă poate salva viaţa unui om.
- A, nici nu le mai auzim, i-am răspuns şi mi-am amintit de linia ferată care se afla la 100 de metri de casa copilăriei. Aceeaşi întrebare ne era adresată de către cei care veneau la noi acasă, referindu-se la zgomotul trenului: "Cum suportaţi?". Primeau acelaşi răspuns: "A, nici nu-l mai auzim!"
Sunt zgomotele locului în care stai, zgomote cu care te obişnuieşti, pe care nu le mai auzi. Când sunt însă pe stradă, din toată agitaţia oraşului, sirenele ambulanţelor sunt primele pe care le aud. De sunt pieton, mă uit îngrozită la ambulanţa care încearcă să-şi facă loc printre maşini, înaintând cu greu, ca un om bătrân printre nămeţi. De sunt şofer, imediat ce aud sirena mă fac mică, mă înghesui în maşina din dreapta mea, făcând semne disperate că în spate, undeva, e o ambulanţă. Oamenii se uită la mine ciudat şi mulţi cred că vreau să mă bag în faţa lor, căci sirena ambulanţei încă nu le-a ajuns la urechi sau nu văd maşina salvării în oglinda retrovizoare.
De fiecare dată când aud o sirenă a ambulanţei, pieton sau şofer fiind, mi-aduc aminte de soţul unei prietene, accidentat grav la Săftica, la vreo 20 de kilometri de Bucureşti. Din tot coşmarul acela al terorii, al durerii, al morţii ameninţânde, cel mai îngrozitor, dacă poate fi folosit un superlativ în acest caz, i s-a părut drumul până la Spitalul de urgenţă, cu ambulanţa. "Mi se părea că nu mai ajungem niciodată şi că nu înaintăm deloc!"
De fiecare dată când aud o sirenă a ambulanţei mi-aduc aminte de groaza lui că nu mai ajunge la spital şi mi se strânge inima când văd că ambulanţa abia îşi poate croi loc printre celelalte maşini. Adevărat, uneori şoferii nu au unde să se retragă ca să facă loc dar de multe ori şi indolenţa e mare. Nesimţirea. Indiferenţa. Mi se va spune că în alte ţări există benzi speciale pentru urgenţă. Da. Dar cum noi nu le avem, măcar solidaritate, înţelegere, compasiune să avem şi să ne dăm dracului la o parte din calea ambulanţei pentru că o secundă poate salva viaţa unui om.
Comentarii
Pe mine ma mira altceva - de ce in Grecia nu se injura si nu claxoneaza soferii... de ce in Elvetia nu... de ce in ...
Ma rog, urmasii Romei exceleaza la rautate! Asta e dovada historica, ca suntem latini, nu ne mai trebe alta: rautatea patologica, maladiva, suverana...