Gaudeamus, carte şcolară şi nu numai

Eu nu ştiu ce-şi doreau ceilalţi. Eu ştiu ce mi-am dorit eu în aceste şapte zile de târg de carte: să vorbesc despre Didi, să o fac cunoscută celor care nu auziseră de ea - şi au fost mulţi - , s-o readuc în memoria celor care-i ştiau opera. Oamenii trăgeau un proverb bengalez dintr-un coşuleţ de bambus care i-a aparţinut lui Didi, răsfoiau dicţionarul bengali-roman, adus ca mostră a muncii titanice de profesor, se uitau cu admiraţie la fotografia lui Eminescu de pe coperta IV a cărţii Kabita:Eminescu, conţinând cele 35 de poezii traduse în bengali de Didi. Îi ascultau povestea şi unii oftau, alţii poate că ar fi fluierat a admiraţie dar locul nu le permitea, alţii se minunau. Pentru mine au fost şapte zile în care Didi a fost acolo, lângă mine, la standul de carte. Şi fiecare om care a avut răbdare să asculte câteva cuvinte despre Didi a plecat mai senin şi luând cu el şi numele lui Didi.

În şapte zile am întâlnit mulţi oameni. M-a impresionat în mod deosebit un băiat de vreo 12 ani care, după ce a tras împreună cu mama lui un proverb, s-a uitat la fotografia lui Didi şi a zis:
- Didi, sora mai mare a lui Eminescu.
Şi eu şi mama lui am fost foarte uimite.
- De unde ştii cine e? l-a întrebat mama lui.
- Am citit, a răspuns el simplu.
- Unde ai citit? l-am întrebat eu.
- Într-o revistă.
- Mai ştii în ce revistă ai citit?
- Da, în The One.

L-am felicitat şi i-am oferit o pagină cu primele versuri ale Luceafărului în bengali. Să ştie cum arată Eminescu în această limbă, tradus de sora lui mai mare, Didi. L-am urmărit cu privirea până când a dispărut pe culoarul strâmt al pavilionului. E una dintre marile emoţii ale târgului, alături de o alta, prilejuită de o profesoară care şi-a propus să vorbească elevilor săi, la dirigenţie, despre Didi.

Aşa că nu ştiu ce şi-au propus alţii, cât să vândă, ce şi cum. Adevărat, cărţile sale au fost cumpărate, şi acum câteva biblioteci au în raft cărţile lui Didi. Însă câştigul meu principal e că am putut vorbi despre Didi şi că am avut cui.