Despre Vama Veche

N-am fost până săptămâna trecută la Vama Veche. Mama mi-a zis, când a auzit că plec la Festivalul Folk You, la târgul de carte: "Vezi că acolo sunt de-ăştia care-şi pun afişe pe piept, cu "Ia-mă şi pe mine acasă, că nu mai am bani". Mama, tot mamă, deşi eu bat spre 46 mâine, poimâine.

Când am ajuns la Vamă, era într-o luni pe la ora 14. Câteva maşini se prăfuiau pe marginea plajei, acolo unde ar fi putut fi o parcare sau o şosea. Erau şi una şi alta. Pustiu şi dezolant. Căsuţele din lemn se pregăteau pentru târg căscându-şi obloanele fragile spre cei câţiva turişti care se întorceau sau se duceau la plajă, cine să-i mai ştie. O senzaţie de pustietate te cuprindea, dar nu era pustietatea aceea liniştitoare, ci un pic deprimantă, în ciuda mării calme de la capătul privirii.

Poate că unii iubesc Vama şi o urăsc în acelaşi timp. Eu am iubit-o de luni până joi dimineaţă şi am urât-o până la sfârşitul săptămânii, pentru a reînvăţa luni s-o iubesc, cu fiecare oră ce trecea şi alunga oamenii.

Am iubit cele câteva străduţe care aminteau cumva de staţiuni văzute aiurea sau la televizor, am iubit plaja curată - mai târziu am înţeles de ce era curată, în cadrul unei manifestări Globe in the mirror tineri englezi şi români adunau, periodic, gunoiul în saci, în timp ce turiştii îi priveau miraţi sau plictisiţi -, am iubit muzica discretă ce venea de pe terase, am iubit marea verde, de-un verde ca smaraldul, sau de-un verde cristalin, aşa cum n-am văzut până acum la Marea Neagră. Am iubit plaja aproape goală şi seara i-am iubit pe cei ce se aplecau deasupra cărţilor, încercând să ghicească titlurile, în noaptea ce cuprindea Vama.
Am iubit, mai ales, oamenii de pe plajă care citeau. Şi nu citeau ziare, de fapt nici n-am văzut vreun ziar în Vamă. Şi n-am văzut nici mâncători de seminţe, decât vreo trei-patru cupluri, cu copil cu tot.

De joi dimineaţa însă am început să urăsc Vama. Plaja s-a umplut, străzile au devenit neîncăpătoare, un furnicar de oameni în sus şi în jos, mulţi părând fără vreun rost, cu sticle de bere agăţate de degete plictisite deja de viaţa celor 20 de ani. La 7 dimineaţa însă, pe plaja ce se golea de valuri şi de cei pierduţi în noaptea beţiei cei câţiva inşi rămaşi păreau a fi supravieţuitorii unui cataclism natural: se legănau, orbecăind, căutându-şi poate drumul, cu câte o sticlă în mână. Pe mal, un cuplu tânăr şi beat se certa, dar fără vlaga pe care le-o furase noaptea alcoolului. Erau aceiaşi tineri de la hotel, pe care-i auzisem din camera vecină, la fel de beţi şi de certăreţi, recunoscuţi după voce.

Vama a devenit, la final de săptămână, un loc al defulărilor. Al lipsei limitelor- de orice fel. Am auzit atâtea cuvinte care începeau cu "p..." cât n-am auzit de la şantieriştii care au împânzit Bucureştiul cu lucrările lor de reabilitare termică. Am văzut tineri încăierându-se din nimic. Le-am văzut urâţenia.

Apoi, tot la final de săptămână, vizavi de căsuţele editorilor s-a instalat un târg de mărgele. Au venit cu mesele şi planşele pline cu mărgele şi cercei iar trecătorii şi-au îndreptat paşii şi atenţia spre lucrurile mici şi strălucitoare, ignorând cărţile. Postată în capătul aleii, am privit oamenii îmbulziţi la mesele cu mărgele şi cercei şi la golul rămas în dreptul meselor cu cărţi de vizavi. Într-o societate normală, oamenii ar fi aruncat o privire şi mărgelelor şi cărţilor. Numai că noi nu trăim într-o societate normală. Doar câţiva oameni s-au mai uitat şi la cărţi. Şi am urât şi mai mult Vama Veche.

A venit însă ziua de luni, şi apa a început să-şi recapete culoarea verde, şi plaja a început să se golească de mizerie, şi străzile au fost spălate, muzica a fost dată din nou la volum mic. Voluntarii englezi şi români au aruncat sacii cu gunoi la tomberon şi am iubit din nou Vama Veche. Am plecat spre Bucureşti la ora 16.