Despre mitul femeii inteligente

Din cartea ”Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță”, în curs de apariție

Multă vreme am crezut că invidia e un sentiment pe care-l are doar un anumit segment al speciei umane. Mi-am zis că numai ființele mici – înțelege aici mulțimea de oameni care mănâncă, dorm, merg ca niște roboți la serviciu, fără să citească un rând dintr-o carte, fără să aibă nici un ideal – sunt capabile să resimtă invidia pentru aproapele lor. Ca să fii invidios trebuie să te amesteci în mulțime, să-ți dai coate cu ea, să știi ce are și ce nu are în șifonier, câți bani are în bancă, la ce școală merg copiii și cât costă meditatorul de engleză. Plus alte o mie de nimicuri din viața celui pe care-l invidiezi or, asta înseamnă coborâre printre oameni, discuții, timp mort. Geniile nu pot fi invidioase pe mobila cuiva, fiindcă nu le interesează aspectul. Li se întâmplă chiar să nu observe acest amănunt, mobila, care pentru alții e motiv de insomnie. Geniile, oamenii care au deschis porți într-un anume domeniu, care lasă ceva în urma lor, nu pot fi invidioși, mi-am zis eu, decât pe inteligența semenilor lor. În sens constructiv, desigur.
Deunăzi însă această teorie mi-a fost răsturnată de o întâmplare aparent banală.
(continuarea... în carte).