Curat emancipare

din volumul Cum s-a făcut de-am rămas la cratiță

Curat emancipare

De multe ori ni se cere să ne definim printr-un cuvânt și atunci adjectivele sunt amestecate într-o urnă mare din care nu știi pe care să-l extragi mai întâi. Până la urmă, trebuind să folosești unul, spui, aproape nemulțumită de strictețea răspunsului: fericită; deșteaptă; intransigentă. N-am auzit însă pe nimeni afirmând: bleagă, naivă, proastă. E problema lor, lipsa sincerității, eu nu de asta mă mir ci de faptul că n-am auzit vreo femeie răspunzând că ar fi emancipată. Poate că nu asta e importantă, libertatea câștigată? Eu însă pun pe prim plan această stare de bine pe care am obținut-o, de fapt, predecesoarele mele, și mi-au transmis-o, eu ridicând-o la rang suprem.
Deci, dacă mie mi s-ar cere să mă definesc printr-un cuvânt, aș spune fără ezitare: emancipată. Și o să vă și explic, ca să nu credeți că vorbesc fără temei. Emanciparea mea începe de cum deschid ochii, dimineața: nu mai fac cafea la ibric, am cafetieră electrică, și nici sandvișuri nu mai pregătesc, pentru pachețele, pentru că e moda chips-urilor la școala băiatului iar soțul meu mănâncă la cantina-restaurant, unde primesc tichetele de masă. După plecarea alor mei, mă pot bucura din plin de libertatea câștigată: am două telenovele pe care le văd, în reluare – și o dovadă că m-am emancipat și nu mă mai impresionează dulcegăriile e faptul că, la reluări, scenele dramatice nu-mi mai storc o lacrimă. Câteodată, o vecină îmi ține de urât, și o inițiez în de-ale emancipării și pe ea: nu-i mai dau rețeta de blat de tort, cum ar fi făcut mama, ci adresa magazinului unde-l găsește gata făcut. Un alt semn e că nu sunt sub tutela soacrei, așa cum s-ar fi întâmplat dacă nu mă emancipam: de când cu ușa asta metalică, nici nu se simte când privești prin vizor. De-asta nu sunt niciodată acasă când sună ea la ușă. Câte femei sunt libere ca mine? Apoi, nu-i mai cer acordul soțului meu când vreau să mă tund, așa cum fac multe alte semene de-ale mele. Nu-l mai cer fiindcă oricum nu-și dă seama dacă m-am tuns ori nu. Dar mai am foarte multe drepturi: de a găti ce mâncare doresc, fiindcă pe soțul meu nu-l interesează ce mănâncă, de a spăla când vreau – căci am toată ziua la dispoziție. Lecții nu mai fac cu băiatul fiindcă nu mai înțeleg nimic la matematică, deci m-am eliberat și de corvoada aceasta. Însă cel mai bun exemplu de emancipare cred că e atunci când soția aduce mai mulți bani în casă decât bărbatul. Ei, pentru visul acesta mai am de așteptat însă vreo două săptămâni: tocmai s-au făcut disponibilizări la întreprinderea unde lucrează al meu soț. Și, grație noii legi a șomajului, cei 75% pe care-i iau eu din șomaj tehnic vor reprezenta mai mult decât va aduce el în casă. Asta da emancipare, nu-i așa?