Gara celui ce am fost
„Nașii” au aceleași uniforme ca
în urmă cu 25 de ani numai că acum salută la intrarea în
compartiment și mulțumesc când îți înapoiază biletul de tren
compostat – o bucată de carton eliberată de o imprimantă, la
ghișeul pustiu al unei Gări de Nord împopoțonate cu toate
fast-foodurile din lume și cu toate automatele de cafea din Italia.
Apeși pe butonul ușii vagonului, ca
la metrou, și aceasta se deschide și închide în urma ta. Te
așteptai să vezi vechiul vagon cu două trepte, cu ușile acelea
glisante de care trăgeai cu forță, forță pe care o aplici ușii
compartimentului, dar ușa nu cedează și, rușinat, apeși și aici
pe butonul pe care nu-l văzusei și năvălești în spațiul în
care călătorii de lângă intrare te privesc mirați, de parcă ai
fi venit de pe altă lume. Ești, într-un fel, un extraterestru,
căci nici nu-ți mai amintești de când nu ai mai fost cu trenul
acasă. Acasă însemnând locul copilăriei, cei 30 de kilometri
care te despart de prezentul „acasă”. Situația s-a cam
schimbat, începând de la compartimentul ăsta modern și nu
îndeajuns de plimbat încât să miroasă urât, până la locurile
pe lângă care treci cu trenul. O senzație de dezolare te cuprinde
la vederea clădirilor abandonate, devalizate, cu găuri negre în
locul ferestrelor, cu gunoaiele de pe lângă șine. Un tren care
merge în urma apocalipsei... Nu mai recunoști decât gările,
îmbătrânite, nevopsite, de pe ale căror peroane lipsește viața
de odinioară. Halta Basarab e o haltă a gunoaielor iar Chitila
apare parcă acoperită de blocurile cenușii de lângă ea. Cauți
cu privirea casa boierească de vizavi de gara Buftea, vie datorită
poveștilor imaginației voastre de elevi, dar acum aici se ițește
o vilă de prost gust. Liceul e la locul lui, recent renovat, dar
atelierul de mecanică de lângă el e neschimbat, cu aceleași uși
din metal...Elevii sunt alții, în tern vorbesc cu multe cuvinte pe
care le-ai transcrie aici cu puncte puncte.
Cobori în stația ce seamănă cu o
aristocrată scăpătată, cu pene de struț jumulite la pălărie,
și parcurgi repede Orarul de pe perete. E scurtă lista, spre
deosebire de trecut. Câțiva oameni, doar. Mergi singur în direcția
ta, la poartă te așteaptă copilăria. De fapt, ce a mai rămas din
ea: mama, un câine.
Peste câteva ore o iei înapoi spre
gară, și alături de tine merge un elev spre liceu: face naveta, nu
se plânge că se trezește dimineața, că e frig în vagon, râde
împreună cu colegii de navetă, aruncă ocheade, își așază
uniforma... Nu trece cu tine prin pasajul neluminat ce duce la a
treia linie, ci trece pe poteca dintre linii. Ajunge înaintea ta –
tu, cel dezgustat de mirosul și mizeria din pasaj - râde și face
cu mâna cuiva. Tu privești dincolo de linie, la fabrica din care nu
au mai rămas decât niște ziduri căscate. Când îți întorci
privirea, elevul e deja cu spatele la tine. Nu te mai bagă în
seamă, nu privește în urmă când coboară două stații mai
încolo, merge pe linie, spre liceu. Câți ani vă despart? Treizeci
și ceva?
Privești amintirea celui ce ai fost și
îți continui drumul... În compartimentul luminat, citești și din
când în când te uiți la studenții ce vin de acasă. Majoritatea
sunt fete. Frumoase. Destul de tăcute. Își coboară speranțele în
Gara de Nord, aprinzându-și o țigară și te întrebi, când îi
vezi depășindu-te nepăsători, câți dintre ei se vor reîntâlni
peste ani cu trecutul lor, așa cum tu, azi, te-ai reîntâlnit cu al
tău, întruchipat de elevul ce, vesel și fără griji, trecea peste
linile ferate, spre un viitor pe care credea că-l cunoaște.
Comentarii