E copilul meu, ce te bagi?
S-a întâmplat așa: în hala Bucur Obor, în fața unei tarabe cu papuci din cauciuc.
Erau trei generații: nepoata avea cam cinci ani, nici cu sindrom Down dar nici fără nici un alt handicap. Bunica avea cam 45-50, fata ei, cam 20-25. Bunica își prinsese din urmă nepoata scăpată din ochi și-i trăgea palme grele la fund, înjurând-o de Dumnezei și de Christoși, târând-o spre taraba unde se afla fiica ei ce se uita la papuci. Fetița plângea înăbușit, fără zgomot, fără să o vadă cineva aproape, chiricită asupra neputinței ei de a riposta. Bunica i-a mai tras două palme grele la fund și a reluat înjurăturile.
- Las-o, gata, nu mai da în ea! Ai dat o dată, ajunge! spuse fiica, probând o pereche de papuci. Ia înjur-o mă și tu de Dumnezei! o îndemnă ea pe cea mică.
Cea mică rămase în aceeași poziție, cu spatele la bunică-sa, cu mâinile la gură și cu privirea în jos.
Oamenii râdeau: spectacol. Trei țigănci românizate un pic, care-și băteau și înjurau copilul.
Și n-am mai putut. I-am spus bunicii să nu-și mai bată nepoata.
- Și ce te bagi, tu? E copilul meu, ce te bagi?
- Adică eu te-am făcut eu te omor, nu?
- Și ce i-am făcut? Ce mare lucru i-am făcut? Las-o, că se preface!
Am întrebat-o cum s-ar simți dacă i-ar da cineva cu un par la fund. Și să se uite bine la copilul ăla, că e o mână de om. Ea fiind o zdrahoancă.
- Și ce vrei de la mine? Ia-o mă, tu și crește-o! Auzi la ea, că să nu mai dau în ea! Ia-o, mă, tu, acasă! Că dacă mai târziu îți bagă mâna-n geantă și te fură zici că nu a fost crescută cum trebuie! Ce-mi spui tu mie cum să o cresc!
A plecat făcând tărăboi. Și-a uitat pe tarabă, de nervi, și papucii cumpărați de fiică-sa, de s-a dus vânzătoarea după ea.
În urma lor eu am simțit aceeași durere pe care o simțise copilul acela care avea și un ușor handicap psihic. Primisem o mulțime de palme de la spectatori. Nici unul nu intervenise în nici un fel.
Erau trei generații: nepoata avea cam cinci ani, nici cu sindrom Down dar nici fără nici un alt handicap. Bunica avea cam 45-50, fata ei, cam 20-25. Bunica își prinsese din urmă nepoata scăpată din ochi și-i trăgea palme grele la fund, înjurând-o de Dumnezei și de Christoși, târând-o spre taraba unde se afla fiica ei ce se uita la papuci. Fetița plângea înăbușit, fără zgomot, fără să o vadă cineva aproape, chiricită asupra neputinței ei de a riposta. Bunica i-a mai tras două palme grele la fund și a reluat înjurăturile.
- Las-o, gata, nu mai da în ea! Ai dat o dată, ajunge! spuse fiica, probând o pereche de papuci. Ia înjur-o mă și tu de Dumnezei! o îndemnă ea pe cea mică.
Cea mică rămase în aceeași poziție, cu spatele la bunică-sa, cu mâinile la gură și cu privirea în jos.
Oamenii râdeau: spectacol. Trei țigănci românizate un pic, care-și băteau și înjurau copilul.
Și n-am mai putut. I-am spus bunicii să nu-și mai bată nepoata.
- Și ce te bagi, tu? E copilul meu, ce te bagi?
- Adică eu te-am făcut eu te omor, nu?
- Și ce i-am făcut? Ce mare lucru i-am făcut? Las-o, că se preface!
Am întrebat-o cum s-ar simți dacă i-ar da cineva cu un par la fund. Și să se uite bine la copilul ăla, că e o mână de om. Ea fiind o zdrahoancă.
- Și ce vrei de la mine? Ia-o mă, tu și crește-o! Auzi la ea, că să nu mai dau în ea! Ia-o, mă, tu, acasă! Că dacă mai târziu îți bagă mâna-n geantă și te fură zici că nu a fost crescută cum trebuie! Ce-mi spui tu mie cum să o cresc!
A plecat făcând tărăboi. Și-a uitat pe tarabă, de nervi, și papucii cumpărați de fiică-sa, de s-a dus vânzătoarea după ea.
În urma lor eu am simțit aceeași durere pe care o simțise copilul acela care avea și un ușor handicap psihic. Primisem o mulțime de palme de la spectatori. Nici unul nu intervenise în nici un fel.
Comentarii