Călcâiul lui Ahile

Era ca o păpușă ruptă de mâinile unui copil furios. Picioarele erau într-o poziție nefirească, întoarse, un pantof îi ieșise din piciorul umflat - deși erau sub zero grade ea era încălțată în pantofi, probabil singura pereche care o mai încăpea. Bastonul și căciula erau la jumătate de metru de ea, alături de doua sacoșe din făș, goale, și o geantă de umăr veche și jerpelită. Stătea acolo, jos, în fund, în poziția aceea nefirească, nedumerită parcă de ce i se întâmplase, fără să zică o vorbă, fără să ceară ajutor. La zece metri, stația de tramvai căsca gura, împreună cu mulțimea curioasă. Zăcea acolo și nimeni nu se mișca, o încremenire nefirească și de-o parte - spectatori - și victimă - bătrâna care căzuse. 

 

Un domn din direcția opusă și o femeie tunsă scurt, cu un brad legat cu sfoară în brațe. Femeia și-a sprijinit bradul de balustradă, i-a spus că o să încerce să o ridice. Era grea, grea precum tristețea. Brațul pe care-l ținea femeia a fost preluat de un bărbat, aceasta i-a cules de pe jos lucrurile și i le-a înmânat. Da, urma să fie bine, alunecase, mergea la Primărie, nu, să nu o așeze pe o bancă fiindcă nu se va mai putea ridica.

A pășit și călcâiul gol arăta toată neputința unei lumi de care nu mai e nevoie.

 

Femeia tunsă scurt și-a luat bradul și s-a îndreptat spre casă. În jurul ei oamenii treceau și ei cu brazi în brațe, privind spre Crăciun.