Poveste indiană...

A fost odată o fetiță indiană, născută și crescută în inima orașului Calcutta. Mama ei stătea acasă și avea grijă de ea și de cei doi frați ai săi, tatăl era avocat și profesor de drept la Universitatea de drept din Calcutta și bunicii aveau medalii pentru că învățaseră multă carte și o transmiseseră și altora. Un unchi chiar a fost pus în fruntea școlilor – numit fiind ministru al învățământului. Când se întorcea de la școală, fetița îi citea mamei din cărțile după care învăța, dar cum mama nu știa engleză, fetița Amita i le traducea în bengali. Așa că mama sa a fost prima persoană din lumea asta pentru care a tradus. Ca orice copil – „la vârsta bucuriei și a inocenței”, vara, în vacanțe, cutreierând câmpiile Bengalului, fredona un cântec și culegea flori în poala sariului. Cine ar fi crezut că, privind cerul nemărginit, avea să ajungă să ducă într-un continent îndepărtat natura lui Tagore, tradusă de ea însăși din bengali în acea limbă a țării îndepărate, româna? Scrisorile rupte, scrise de Tagore pe malul râului Padma, au fost prima traducere a acestora într-o limbă străină și prima traducere a lui Tagore direct din bengali în română. Pe Tagore, de fapt cortegiul care-l însoțea pe Tagore,  fetița Amita avea să-l vadă de la balconul casei din Calcutta, și abia peste ani a înțeles ce a văzut atunci: „marea purtându-l pe Dumnezeu”.

Fetița a crescut, a făcut școli înalte, s-a căsătorit și într-o bună zi soțul ei a trebuit să plece într-o țară despre care fetița Amita aflase, la geografie, că se află în Europa. Și-a făcut și ea bagajele și astfel au ajuns amândoi în București, în 1959. Era anul  stabilirii primelor relații diplomatice între România și India iar Amita avea 26 de ani. În jurul său, oamenii vorbeau o limbă muzicală precum limba sa și Amita, curioasă, a vrut să o învețe, așa că s-a dus la Universitatea București. În cartea din care învăța românește, Amita a găsit o poezie care parcă era scrisă de Tagore, așa muzicală era. Mirarea i-a fost mare și s-a întrebat cum de, aflați așa departe unul de altul, fără să știe unul de altul, au simțit și creat la fel. După ce sorocul celor doi ani s-a împlinit, Amita și soțul ei s-au întors acasă, în India, însă gândul Amitei rămăsese la acel poet care trăise doar jumătate din viața lui Tagore. Pentru că-i plăcea cartea, a mai făcut o școală și în timpul acesta a început să-l tălmăcească în limba sa maternă pe Eminescu, despre care românii spuneau, cu mândrie, că e poetul lor național. I-a tălmăcit și pe alții, scriitori, poeți, dramaturgi dar sufletul ei îi fusese furat pe versul eminescian. Așa că atunci când scriitorii români au invitat-o în România, după ce l-a tradus pentru prima oară pe Eminescu în Asia, în 1969, Amita nu a stat pe gânduri. Și a revenit doi ani mai târziu. Era 1971, anul în care-i murise tatăl și a venit în țara îndepărtată „ca să caute un ungher de afecțiune”. Și a rămas aici, o prințesă indiană a cărei inimă a fost furată de un prinț ….. A făcut iar școli înalte – doctoratul în Eminescu - și a ajuns să-i învețe pe studenții români limba sa maternă și limba zeilor, sanscrita, și pentru că aceștia nu aveau după ce să învețe a făcut ea singură cărțile trebuitoare. Și pentru că iubea tare mult limba țării în care trăia vorbea numai românește, îi învăța pe alții numai în românește și chiar visa românește.  Și a ajuns așa de cunoscută că toți oamenii care-i aflau numele făceau o plecăciune și îi atingeau vârful picioarelor. Tinerii pe care ea i-a învățat au stimat-o și au iubit-o ca pe o soră mai mare și de aceea i-au și zis Didi – soră mai mare în limba bengali. Și așa de mult a iubit și ea țara românească încât a lăsat în urma ei și avere, și soț, și tot și a trăit modest, cu iubirea semenilor ei. Dar pentru că ajunsese foarte cunoscută și pentru că, doar cu un deget, putea arăta spre cei ce-și făceau nume cățărându-se pe minciună, aceștia din urmă au îmbrăcat piele de balaur și au început să sufle foc,  ca să o determine să plece înapoi în țara în care se născuse.  Era 1989, anul în care țara în care trăia tocmai decapitase marele balaur. Cu balaurul de la școală, Didi s-a luptat doi ani, dar când tăia un cap în locul lui creșteau două, și până la urmă capetele balaurului au înghițit-o. Nu i-au putut arde însă numele și de aceea, în vecii vecilor numele lui Didi – Amita Bhose – va rămâne întipărit cu litere aurite în istoria culturii românești.

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea-așa.