Casca și pianul
În fiecare zi ne indignăm, protestăm, dăm sentințe, dăm soluții. Unde au fost autoritățile, cum de s-a permis așa ceva, cum de nu s-a văzut până acum așa ceva, cum de... cum de...
În cazul copiilor-alpiniști fiecare vine și mai aruncă un val de vină pe umerii celor doi părinți. Nu aveau cască sau nu erau legați cu cabluri, au ignorat avertizările, erau orgolioși și dornici de mărire, îi împingeau pe copii dincolo de limitele suportabilității.
Dincolo de tragedie, mă întreb de ce atâta ură. Și nu am decât o explicație: pentru că ne-am dat seama că puteam fi chiar noi acei părinți. Și că am fost de multe ori și doar bunul Dumnezeu ne-a lăsat în viața, în ciuda inconștienței noastre. Indignarea e îndreptată spre acești doi părinți pentru a nu fi nevoiți să privim în noi înșine.
De câte ori nu ne-am pus viața copiilor în pericol? I-am trimis în excursii cu autocarul care nu avea nici o centură de siguranță. I-am urcat în „comedii” vechi de când secolul și îi ducem la grădinițe particulare unde nu au cabinet medical sau mâncarea e adusă de o firmă de catering și nici dracu nu știe cum s-a gătit și unde acea mâncare.
I-am urcat în mașină și am condus-o, deși băusem un pahar sau mai multe și oricând puteam intra într-un stâlp. I-am urcat în mașinile altora deși aceștia băuseră.
Îi ignorăm sau îi umilim, îi batem sau le forțăm limitele ducându-i și la engleză și la tenis și la dansuri și la karate și la pian. Adevărat, nu mori de cânți la pian. Dar dacă nu-i place copilului pianul e tot un fel de moarte.
Orgoliile noastre de părinți sunt mari, indiferent în ce direcție se îndreaptă ele. Unii vor ca ai lor copii să doboare recorduri. Alții vor ca ai lor copii să fie cei mai buni pianiști. Câțiva copii vor doborî recorduri, câțiva vor deveni pianiști, cei mai mulți vor trăi în anonimat, mai mult sau mai puțin fericiți. Dar, să recunoaștem, noi, părinții, ne dorim să nu fie niște anonimi.
Nu o să știm niciodată cât de fericiți sunt copiii noștri. Judecăm fericirea prin prisma noastră de părinți. Când îi priveam pe acești copii-alpiniști vorbind despre recordurile lor, spuneam despre ei că sunt norocoși și fericiți. Acum aceiași copii sunt victime ale orgoliilor părinților lor.
Ce s-a întâmplat în Retezat e o tragedie. Cum s-a întâmplat, deocamdată numai bunul Dumnezeu și cei ce au fost acolo știu. Nu avem toate datele.
Dar haideți să mai privim și în noi înșine.
În cazul copiilor-alpiniști fiecare vine și mai aruncă un val de vină pe umerii celor doi părinți. Nu aveau cască sau nu erau legați cu cabluri, au ignorat avertizările, erau orgolioși și dornici de mărire, îi împingeau pe copii dincolo de limitele suportabilității.
Dincolo de tragedie, mă întreb de ce atâta ură. Și nu am decât o explicație: pentru că ne-am dat seama că puteam fi chiar noi acei părinți. Și că am fost de multe ori și doar bunul Dumnezeu ne-a lăsat în viața, în ciuda inconștienței noastre. Indignarea e îndreptată spre acești doi părinți pentru a nu fi nevoiți să privim în noi înșine.
De câte ori nu ne-am pus viața copiilor în pericol? I-am trimis în excursii cu autocarul care nu avea nici o centură de siguranță. I-am urcat în „comedii” vechi de când secolul și îi ducem la grădinițe particulare unde nu au cabinet medical sau mâncarea e adusă de o firmă de catering și nici dracu nu știe cum s-a gătit și unde acea mâncare.
I-am urcat în mașină și am condus-o, deși băusem un pahar sau mai multe și oricând puteam intra într-un stâlp. I-am urcat în mașinile altora deși aceștia băuseră.
Îi ignorăm sau îi umilim, îi batem sau le forțăm limitele ducându-i și la engleză și la tenis și la dansuri și la karate și la pian. Adevărat, nu mori de cânți la pian. Dar dacă nu-i place copilului pianul e tot un fel de moarte.
Orgoliile noastre de părinți sunt mari, indiferent în ce direcție se îndreaptă ele. Unii vor ca ai lor copii să doboare recorduri. Alții vor ca ai lor copii să fie cei mai buni pianiști. Câțiva copii vor doborî recorduri, câțiva vor deveni pianiști, cei mai mulți vor trăi în anonimat, mai mult sau mai puțin fericiți. Dar, să recunoaștem, noi, părinții, ne dorim să nu fie niște anonimi.
Nu o să știm niciodată cât de fericiți sunt copiii noștri. Judecăm fericirea prin prisma noastră de părinți. Când îi priveam pe acești copii-alpiniști vorbind despre recordurile lor, spuneam despre ei că sunt norocoși și fericiți. Acum aceiași copii sunt victime ale orgoliilor părinților lor.
Ce s-a întâmplat în Retezat e o tragedie. Cum s-a întâmplat, deocamdată numai bunul Dumnezeu și cei ce au fost acolo știu. Nu avem toate datele.
Dar haideți să mai privim și în noi înșine.
Comentarii