Cum s-a făcut de era să rămân în tren

„Cum s-a făcut de n-am pierdut trenul” e o carte despre susținere, deși nu cred că pare. Despre a-i fi celuilalt alături, chiar și tăcând. Despre trenuri, la figurat. Drumuri pe care o apucăm. Despre săli de așteptare, la propiu sau la figurat. Despre viață.
Când eram studentă, ne amuzam amar: erau trei tipuri de repartiții guvernamentale - în localități unde oprea trenul, pe unde trecea trenul și pe unde se auzise de tren. Dacă aveai noroc și nimereai în primele două situații mai aveai o șansă să evadezi de acolo dar de erai în a treia clar acolo zăceai îngropat. Așa și în viață - gândesc că important e să fii în locuri unde poți urca în tren sau de unde poți alerga după tren, că poate ai șanse să îl prinzi. Dacă ești însă într-un loc unde doar s-a auzit de tren atunci înseamnă că ești mort.

Cu cartea asta am tot glumit, făcând poze cu ea pe peron, pe lângă tren, prin tren, na, ca omul care încearcă să-i facă reclamă. Azi însă i-aș fi putut da un alt titlu: Cum s-a făcut de era să rămân în tren. Pe scurt, iau bilet din Gara de Nord, urc în tren, ajung la destinație, dau să deschid ușile care sunt acționate de două mânere pe care trebuie să le tragi cu putere din direcția verticală în cea orizontală, acțiune care necesită ceva forță, mai ales că gestul deschide ambele uși. Nimic. Înțepenite. Nimeni nici lângă mine. Privesc panicată spre compartiment, numai femei care mă priveau și ele, nepanicate. O iau la fugă pe culoar până la următoarea ușă, repet gestul, trag iar și iar de mânere, ușile rămân tot înțepenite. Nimeni lângă mine, deja m-am văzut în următoarea stație. Și o iau iar la fugă prin următorul compartiment, și ajung în alt vagon cu doar o ușă, trag de mâner și... ura, respir aer curat și cobor. Pe peron fiind, buimacă, privesc trenul - în afara ușii deschise de mine era una singură, pe jumătate, mai în față. Nimeni nu coborâse în afara mea. Controlorul - de obicei în fața vreunei uși deschisee - nu era nicăieri. Parcă era un tren fantomă. Iar timpul... o, timpul se dilatase. Probabil că durase vreo trei minute toată agitația mea. De obicei trenul staționează un minut. Am auzit fluierul locomotivei la vreo două minute de la plecarea mea de pe peron. Pot spune că am avut noroc că nu am rămas în tren.

La întoarcere, câteva ore mai târziu, tot un cu tren particular - altă companie - „nașul” mă întreabă când îi întind 10 lei:
- Vreți să vă dau bilet?
Îl privesc. Un blond rotund, tânăr. Mă întorc la ecranul telefonului.
- Cum vreți dumneavoastră.
Îmi înapoiază cu jumătate mai mult decât contravaloarea biletului. Fără bilet. Iau banii și îi bag în buzunar, ca o compensație măruntă a întâmplării de dimineață, deși cu o altă companie privată.