Cum s-a făcut de n-am pierdut trenul

 Din când în când ne punem funde roz și facem fotografii cu câte o supraviețuitoare a cancerului, de regulă o vedetă, că e luată de exemplu și dă bine. Vreți însă să știți cum „luptă” cu cancerul femeile obișnuite, cele de la țară, de pildă? Cu sacoșele sub scaune, la mila doctorilor care nu au timp, chef să le explice ce le-a lovit. Care nici măcar nu le privesc când le spun că au cancer, nu mai zic să  le pună  mâna pe umăr și să le spună că va fi bine. Femeile de la țară, ajunse întâmplător să descopere că au cancer, vin, se operează și pleacă și asta e tot. Unele se mai întorc la chimioterapie, la radioterapie, la un control, dar cele mai multe ies pe ușa spitalului și duse sunt acasă, nu mai există nici măcar în statistici. Cele mai multe dintre ele nici nu știu ce boală le-a lovit, ce înseamnă, cu ce se mănâncă sau nu se mănâncă. Nu numai că nu vorbește nimeni cu ele dar nici măcar nu le pune cineva în mână o broșură cu câteva informații, să știe ce au de făcut dacă ajung să supraviețuiască o vreme, de ce să se ferească. De unde mama dracului știu eu cum e cu cancerul și că nu ar fi femeile informate? Păi știu că le-am văzut în sălile de așteptare, în spital, la ușa oncologului, pe holurile radioterapiei. În multe ore de așteptare cu mama le-am văzut. Ajunse la cuțit, ele tot cred că se ia cancerul, ajunse la ușa oncologului, ascultă sfaturile pacientelor. De ar avea naibii măcar niște broșuri nu și-ar lua de acolo informațiile? Sunt multe, multe de spus. Sunt și medici care pun suflet, desigur, dar sunt puțini și asaltați, sufocați. Aparatele merg încontinuu, ca o uzină.

Astăzi sunt mai furioasă decât în alte zile. Pentru că Direcția de Sănătate Generală a înființat o linie telefonică pentru victimele italianului măcelar, un Jack Spintecătorul cu patalama de la statul român. Dar nu a fost în stare, nu a vrut să înființeze o linie telefonică pentru femeile bolnave de cancer.

Poate că e doar un gând la furie, dar după un an și jumătate de când mama mea a descoperit că are cancer la sân eu cred că foarte puțini medici doresc ca această maladie să fie vindecată. Atâția bani aduce această boală - și nu mă refer aici la șpagă, să fiu bine înțeleasă - încât milioanele de oameni care mor de cancer sunt victime colaterale. Să mă ierte Dumnezeu de greșesc.

Astăzi vă dăruiesc o parte din una dintre cele patru povestiri din cea mai recentă carte. Prinde doar o etapă a acestei lupte și da, mama mea a tras un loz norocos. Căci iar să mă ierte Dumnezeu, și aici e o loterie.
Așadar... povestirea

Cum s-a făcut de n-am pierdut trenul

A șasea zi

- Și eu ce o să fac când o să-mi cadă părul?

Te uiți la ea, nedumerită.

- Cum adică să-ți cadă părul?

- Păi da, când o să-mi cadă părul. Eu ce fac?

Tonul e al unui copil de 5 ani. Naiv, curios totodată și chiar așteptând un răspuns. Ca și cum ar întreba – Eu când pot să mănânc înghețată? Și tu i-ai spune – Mâine, mâine la ora 12, când ieși de la grădiniță. Vezi în privirea ei că ea chiar așteaptă un răspuns întrebării puse. E întoarsă spre tine și te privește ca un copil, fixându-te în tăcere până îi vei da un răspuns.

- Păi ce să faci, nu e nimic de făcut pentru că nu o să-ți cadă părul.

Zici asta pe un ton cât se poate de normal și nici măcar nu spui o minciună. Te întorci apoi spre ecranul televizorului fixat în perete în fața voastră. Ieri parcă era mai bine, un rechin dădea iama într-un banc de pești. Azi un tigru sfâșie o antilopă sau ceva de genul ăsta, nici măcar nu poți vedea scena, întorci capul imediat ce zărești coastele însângerate în colții tigrului. Unde Dumnezeului să mai întorci capul?

- Păi uite, ei i-a căzut părul. Și ei.

Arată spre o femeie cu o căciulă pe cap. De unde o fi scos că i-a căzut părul? E o femeie cu o căciulă pe cap. O femeie în pulover, cu o căciulă groasă pe cap. Poate că nu s-o fi spălat pe păr, poate că îi e frig... Sunt atâtea motive să stai cu o căciulă pe cap.  Căciula e gri, împletită dintr-o melană ieftină, cu o margine lată, e trasă peste frunte, o căciulă lipsită de feminitate, de frumusețe, de orice. O căciulă care ține de cald sau acoperă un cap chel. Al unei femei de vreo 80 de ani – vei afla că are cu 10 mai puțin decât crezi tu. În capătul celălalt e o tânără de vreo 30 de ani – așa ți se pare, însă în zilele ce urmează vei învăța că vârsta din buletin nu are nici o legătură cu vârsta de aici – , pe cap cu un batic colorat, legat ștrengărește. Fața e rotundă, palidă, iar ochii sunt încercănați. Nici ea nu dă dovadă de vreun semn de feminitate. Privirea ta coboară, un pic vinovată, ai insistat prea mult asupra feței, poate a observat și se jenează – e îmbrăcată cu un pulover pe gât și cu blugi. În picioare are ghete negre, lustruite. Instinctiv îți tragi picioarele sub scaun și privești încălțările tuturor celor de acolo. Toți au încălțămintea lustruită, parcă intenționat lustruită peste măsură, ca un ritual al celor ce vin aici. De parcă nu i-ar primi fără încălțări lustruite. De parcă ar fi într-un templu sau de parcă așa și-ar demonstra dreptul de a fi acolo – „Vedeți, suntem cuminți, suntem curați, puteți să ne primiți”. La naiba cu toate gândurile astea demente. Încet, încet îți tragi picioarele de sub scaun – un scaun incomod, abia ajungi la podea, dar nu numai tu, toți se foiesc pe scaunele alea de așteptare, prea înalte, de-ți rămân picioarele atârnate la vreo 20 de centimetri de podea, asta de stai cu tot fundul pe scaun. De stai doar pe jumate e în regulă. Dar cine poate sta doar pe o jumătate de scaun? Așadar îți scoți picioarele de sub scaun. Le țineai împreunate, de parcă așa nu le-ar fi văzut nimeni. Sunt pline de noroi pe marginea tălpii iar pielea neagră nu mai e neagră, e alburie, ca și cum cineva ar fi dat cu o cârpă cu zoaie peste ele. Abia acum le vezi cum trebuie, când ai dat cu cremă de mâini pe ele, cu un șervețel, nu ți-ai dat seama de efect, avuseseși impresia că vor fi curate și lucioase precum ale tuturor celor de acolo.

- Am o săptămână de când vin cu ghetele astea pline de noroc, spui. Mă și mir că mă mai primesc ăștia.

- Deci eu ce fac când o să-mi cadă părul? reia ea întrebarea.

O privești mirată. Te pune la încercare sau ce?

- Mamă, am mai vorbit despre asta. Ție nu o să-ți cadă părul. Știi doar.

- Nu, nu știu. Lor de ce le-a căzut? Și arată spre cele două femei cu capul acoperit.

Freci ghetele una de alta, ușor, ca și cum ai vrea să înlături noroiul uscat.

- Le-a căzut pentru că ele au mai făcut și altceva. Am mai vorbit despre asta. Ție nu o să-ți cadă.

- Aha.

Și atât. Nu pare deloc convinsă că nu o păcălești. E „aha”-ul acela al copiilor – Lasă că știu eu că ai bomboane ascunse undeva, degeaba spui că s-au terminat, știu că le scoți după masă.

Acum vă uitați amândouă la televizor. La documentare despre supraviețuire. Vineri a fost un serial turcesc. Era enervant, aveau scene lungi și înțepenite, dacă spunea cineva ceva și reacția era de mirare și erau șase persoane implicate apoi puteai să le vezi reacțiile, pe rând, ca și cum cineva ar fi stat pe margine și ar fi zis:

- Bun, acum tu te miri, bun, acum e rândul tău, acum tu, acum tu...

Camera trecea de la un actor la altul de aveai impresia că ăștia se miră pe rând și nu toți odată. În stilul ăsta de filmat aveau toate șansele să se apropie de campionul serialelor, ca lungime – Tânăr și neliniștit. Chiar, o mai fi rulând serialul ăsta? Te uiți iar la ecran. Mai că regreți jocul ieftin al telenovelei turcești. Pe ecran o familie de lei împarte masa. Toată lumea are privirea întoarsă de la televizor, ca și cum s-ar feri să vadă mai departe. Au niște poziții tare nefirești, oamenii din sală. Corpul le este îndreptat spre televizor, așa cum sunt și parte dintre scaune, dar capul este întors spre stânga, spre dreapta, unii și-au pus capul în bărbie și se uită în jos... Nimeni nu mai privește ecranul, toți înțepenesc în poziții nefirești.

- Măi, dar ăștia nu pot să schimbe programul, e plin de violență! Și-au găsit și locul....

O revoltă în șoaptă. Dar mama are dreptate. Și ea se uită în altă parte acum.

La naiba cu ăștia. Te ridici de pe scaun și te îndrepți spre desk-ul recepției.

- Nu vă supărați, vă deranjez cu o rugăminte.

Tânăra cu părul lung ridică privirea din registru.

- Ați putea da vă rog pe un alt program? E un program destul de violent, știți, animale care se sfâșie unele pe celelalte... Poate găsiți ceva mai pașnic, ceva inofensiv, un film, desene animate, nu știu...

Răspunsul te lasă fără vorbe.

- Nu putem să schimbăm programul.

Hai că doar nu oi fi țintuită în scaunul ăla sau nu ai telecomandă! Îți vine să-i spui că se poate schimba programul și manual, numai să-l schimbe naibii odată, că o să visezi numai colți de tigru la noapte la beregata ta. În loc de asta îi zâmbești cât poți de frumos și întrebi candid de ce nu se poate.

- Conducerea a hotărât așa. Dar dacă doriți puteți să faceți o cerere și să solicitați schimbarea programului tv.

Nu glumește, nu face mișto. E serioasă. Te privește cu aerul – Și acum ce-o să faci, o să stai aici pe capul meu?

Mulțumești și te întorci pe călcâie. Auzi, să faci o cerere. Dar ce mama dracului, ceri să se dea un film porno? Începi să te enervezi. Bine, dacă vor cerere apoi vor avea cerere. Te întorci. Domnișoara te privește iar neutru, ca la început.

- Aveți cumva un pix și o hârtie, să fac cererea?

Primești o foaie albă și un pix. Rămâi în picioare în dreptul desk-ului, cu pixul în mână, privind foaia albă. „Cerere”, „Reclamație”, „Solicitare”, ce naiba să scrii? „Rugăminte”? „Rugăminte”. Rândurile se aștern, explici, foaia se umple.  Domnișoara se așteaptă să termini ori de câte ori ridici privirea de pe foaie. Într-un final închei. Zâmbești și tu larg și-i întinzi absurditatea aia de hârtie și pixul. Te întorci apoi la locul tău. Nimic nu pare a se fi schimbat în astea cinci minute, oamenii sunt în aceeași poziție.

- Doamna Maxim! Puteți intra.

Vocea recepționerului sună, la microfon, la fel de fiecare dată, numai numele se schimbă. O interpelare puțin dură, puțin a reproș, așa cum atenționezi pe stradă pe cineva care și-a pierdut pălăria: „Domnul în costum gri!” Adică – „Hei, auzi?”. Doamna Maxim se ridică de pe scaun, își ia sacoșa și se îndreaptă spre o ușă, o deschide și dispare dincolo de ea. Doamna Maxim, domnul Antonescu,  domnul Teodorescu, doamna Suciu... Aceleași gesturi. Își iau sacoșa și dispar dincolo de ușă. Nu zâmbește nimeni, fețele le sunt imobile, obosite. În locul domnului Teodorescu ar putea intra foarte bine doamna Maxim, în locul domnul Y ar putea intra domnul X... E același lucru dincolo de ușă.

         A zecea zi

- Parcă ai fi într-o sală de așteptare într-o gară.

- O gară unde toată lumea a pierdut trenul, da.

Mama privește ecranul televizorului. Cine să fi vorbit? Ai vorbit tu cu voce tare? A vorbit ea, cineva de lângă tine?

Toți cei de aici vin și pleacă. Zile și zile, săptămâni. E exact ca într-o gară, așa-i. În timp începi să-i înveți după atitudine pe cei ce sunt la început, la mijloc sau la final. Dacă e să ai vreo preferință, îi alegi pe cei de la mijloc. Exact aici sunteți și voi. Încă nu s-a instalat oboseala aceea ce-ți trage trupul în jos, ca plumbul. Îi recunoști pe cei din prima zi după privirile întrebătoare pe care le aruncă în jurul lor. Nu e curiozitate, e nedumerire. Nu știu ce să facă. Îi vezi în lift, rămas acolo cu ușile deschise. Se uită fix la cei de pe scaunele situate de-a lungul peretelui, în dreapta și în față. Parcă ar aștepta să le spună cineva că au greșit locul, că nu au ajuns unde trebuie. Rămân în lift câteva secunde, cu speranța că s-au înșelat.

- Coborâți? aud ei în spatele lor.

E o întrebare improprie. Deja sunt la subsol, nivelul -1 cum scrie pe butoanele liftului. Unul singur merge la acest nivel, celălalt doar urcă. Și ăsta urcă, dovadă că vă veți plimba de câteva ori de la parter la etajul trei, din nou la parter și abia apoi la -1. Alteori alții se plimbă cu voi de la parter la -1 și apoi din nou la parter și apoi unde au ei treabă.

Femeia face un pas în față, împinsă de întrebare. Se uită la oameni, oamenii se uită la ea, dar fără curiozitate. Încă una. Și întorc privirea. Femeia se îndreaptă spre desk, salută, spune de ce a venit. Da, e prima ședință. Scoate cardul de sănătate, îl înmânează recepționerei, spune codul din patru cifre. Dacă e adevărat că majoritatea a ales anul nașterii, femeia aceasta ar trebui să aibă 48 de ani. Totuși nu toți au procedat astfel. Să fie un cod greu de ghicit. Mama și-a pus un cod atât de complicat de ținut minte încât nici ea nu mai știa ce cifre a ales. Până la urmă cineva i l-a scris pe spatele cardului, ei și altora. Cu privirea pe spatele cardului, cândva, tot încercând să-l memorezi, tot încercând să faci niște asocieri,  ți-ai dat seama că acel cod însemna ziua, luna și anul unui mare dezastru.

- Ptii, nici nu m-am gândit. Așa-i, zice mama.

Femeia rămâne în picioare, încurcată.

- Luați loc vă rog, vă anunțăm noi.

- Și cardul?

- Vi-l dăm imediat.

Femeia se întoarce spre sală și privește în jur, abia acum o licărire jucându-i în ochi. E ocupat peste tot, mai sunt două locuri în colțul opus. Se îndreaptă spre scaunele libere, aproape a ajuns când o voce o țintuiește:

- Doamna Vasilescu, cardul.

La fel de încet se întoarce, mulțumește, nu i-a ocupat nimeni locul. Își lasă sacoșa și geanta pe scaun, se dezbracă încet, apoi își pune haina și fularul în cuier. Ezită când haina îi cade din cuier, sunt prea multe.

- Ține, ține, confirmă domnul care stă pe scaunul de lângă cuier.

E un însoțitor.

Femeia își pune din nou haina în cuier, de data asta nu mai cade, își ocupă locul și își ațintește privirea în televizor, împreunându-și mâinile în poală. Sunt mâini muncite, noduroase. Lângă ea, o tânără cu părul blond, cu breton, butonează pe telefon. Are unghii lungi, date cu ojă verde. Părul îi stă nefiresc, departe de cap. E o perucă. O perucă din păr natural dar care nu o prinde. Dar ce perucă prinde? Dacă nu e de Halloween sau de ziua ta nici o perucă nu te prinde. N-are cum.

Îți amintești de doctorița X de la cabinetul Y. Cu păr blond, o nuanță caldă, până la umeri.

- V-ați tuns, i-ai spus, mirată.

Nu o văzuseși tunsă niciodată. Nu știai de-i stă bine sau nu, așa o cunoscuseși, cu părul până la umeri și nici nu te gândeai că va arăta vreodată altfel.

- Da,  a zis ea făcându-și de lucru cu instrumentarul. Sora mea are părul asemănător cu al meu și m-am tuns ca să-și facă o perucă. Nu-i ajunge de o perucă, dar măcar atâta să fac și eu pentru ea. Să sperăm că va fi bine.

Să sperăm că va fi bine. Să sperăm, da. Într-o lume care a ajuns pe Lună și a făcut cele mai mari descoperiri, boala asta a rămas speranță.

- O, v-ați tuns! a exclamat o altă pacientă.

- Da, m-am tuns, a zis ea iar.

- Să vă fie de bine, vă stă foarte bine, a continuat pacienta.

- Mulțumesc, a răspuns doctorița cea blondă, făcându-și de lucru cu instrumentarul.

Cum de se întâmplă? Nu știe nimeni. Adică sunt doar supoziții: stresul, moștenire genetică, abuzul de alcool, alimentația... Nu ai de unde să apuci boala asta, să spui – iată vinovatul. Nici măcar nu știi când apare. Nu știi nimic, decât când deja ai verdictul. Și nici nu poți spune că sunt aleși răii, păcătoșii. Trebuie să fii de joasă speță ca să crezi asta. Să pui pe facebook – da, biblia secolului XXI – că ți-ai făcut analizele, ecografiile, mamografiile, tomografiile, rmn-urile și au ieșit bine, și au ieșit bine și asta pentru că tu crezi că „Dumnezeu te răsplătește dacă muncești cu credință și dragoste de oameni!”!? Dar copiii ăia de trei ani care se îmbolnăvesc și pleacă? Ei sunt păcătoși? Au vreo vină? Au făcut vreun rău cuiva? Nu-și iubesc părinții sau ce? Sunt demoni ascunși? Ce i-ai putea spune unei astfel de doamne:

- Măi, femeie, dacă nici mama nu a muncit cu credință și dragoste de oameni apoi cine să o mai fi făcut-o pe lumea asta!? Dacă nici copiii ăia din tabăra Magicamp nu sunt puri și nu au credință și dragoste apoi cine mai are?

A unsprezecea zi

Scoți o carte din geantă, o așezi pe genunchi. În fața ta o doamnă are pe genunchi plicul mare cu rmn-ul. Așteaptă să intre la prima consultație, desigur.

- Bună ziua, de la clinica X vă sunăm, vă anunțăm că s-a încheiat planul de tratament și puteți veni la prima ședință. Mâine la ora 15 puteți veni? Să aveți la dumneavoastră cardul de sănătate, buletinul, adeverință de salariat sau talonul de pensie, un halat și o pereche de papuci. Și mai e nevoie de o hemogramă, o puteți face aici, veniți cu cel puțin o oră înainte de ora programată, mergeți la recepția de la parter, costă optisprezece lei. Bună ziua, vă așteptăm.

Mesajul recepționerei e ca o bandă de casetofon, o auzi zilnic de câteva ori, optsprezece e rostit de fiecare dată cu i, optisprezece, același mesaj pentru toată lumea.

Da, îi cunoști după atitudine pe cei ce vin la prima ședință. Și pe cei ce vin la prima consultație. Prima intrare la subsol, unde nici nu vezi oamenii de pe scaune. Ei pe cine așteaptă, ce vor? Sunt la consultație, la tratament? Tu parcă nici nu ești din lumea lor. Îi vezi dând cardul recepționerei, așezându-se apoi pe scaun până când le este rostit numele, atunci se ridică, își iau sacoșa și dispar dincolo de o ușă. Lângă ușă, pe perete, un afiș: „Atenție! Radiații”. Cei ce vin la prima consultație nu se uită la nimeni, ca și cum ar vrea să spună – Eu nu am nici o treabă cu voi, eu sunt aici doar pentru o consultație la medicul radiolog, e desigur o greșeală, eu nu am nevoie de radioterapie, o să ne lămurim imediat, apoi o să ies pe ușa asta și nu o să mai calc pe aici în vecii vecilor, amin!

N-ai văzut pe nimeni făcând asta. Adică ieșind de la consultație, achitând contravaloarea ei și strângând mâna medicului, mulțumindu-i și spunându-i adio. Strângerile de mână au loc, numai finalul e diferit.  Medicul zâmbește și explică pașii următori, da, or să fie sunați pentru o simulare, un CT, apoi se face planul de tratament, durează cam două săptămâni, apoi... apoi...

Închizi ochii. Vei auzi asta de zeci de ori și pe măsură ce trec zilele ai impresia că și numărul consultațiilor crește. În autobuzul ce o duce spre casă atunci când tu nu o poți duce cu mașina, mama reîntâlnește persoane din sala de așteptare. Le aude vorbind la telefon și le recunoaște după cuvinte dacă nu le-a reținut figura:

- Mi-au spus să am un halat de casă și o pereche de papuci. Nu știu pentru ce, probabil că pentru tratament.

- Asta-i de-a mea, îmi zice mama acasă.

La telefon, în sala de așteptare se vorbește de regulă puțin.

- Nu pot vorbi acum, sunt ocupată, te sun când mă eliberez.

Cam acestea sunt conversațiile la telefon. Femeia care spune cuvintele astea se forțează să zâmbească și să se arate veselă, apoi, în timp ce închide telefonul chipul schimonosit de efortul zâmbetului îi capătă trăsături triste, colțurile gurii îi cad și rămâne privind în gol.

- Sunt ocupată...

Cât aștepți reîntoarcerea mamei privești cele trei rândunele din fața ta. Mama lipsește cam 20-25 de minute. Cele trei rândunele pornesc de la baza omoplatului și se duc ceafă. În zbor, din ce în ce mai mari. A treia se pregătește să se piardă în părul tuns scurt, unde zărești câteva fire de păr alb. Gâtul e frumos, al unei tinere.  Cele trei rândunele tatuate se află chiar la nivelul ochilor tăi, tânăra se află cu spatele la tine, pe rândul cu scaune din mijlocul încăperii. Lângă ea, în picioare, partenerul ei, cel puțin așa pare. Are un comportament destul de ostentativ sau poate că e doar agitat și nu știe cum să reacționeze. Pe degete învârtește cheile mașinii, ca pe niște mătănii, și zgomotul pare amplificat în încăperea aceea. Se duce la dozatorul cu apă și-și umple un pahar cu apă, o bea fredonând. Vorbește cu tânăra de pe scaun, nu aud ce-i spune, se uită în jurul lui nu cu curiozitate ci căutându-și parcă o admiratoare. Și-a greșit locul sau poate că mi se pare mie că omul ăsta se uită după cai verzi pe pereți. Rândunelele nu-și schimbă deloc traiectoria, semn că tânăra nici nu întoarce capul spre partenerul ei. Poate că o obosește toată vorbăria,  agitația aia. Poate că nu vrea decât să fie lăsată în pace. Să stea cineva lângă ea, în tăcere. Să tacă împreună cu ea.

Adevărul e că nu știi cum să te porți, ce să faci. Probabil că nimeni nu știe și nimeni nu e pregătit. Mai întâi nu înțelegi. Despre ce e vorba? Apoi negi. Nu, nu se poate, e o neînțelegere, e o greșeală. Apoi te înfurii. De ce se întâmplă asta? Într-un târziu te împaci cu ideea și începi să lupți. Tu lupți pentru cel în suferință iar cel în suferință pentru tine, deși balanța nu e egală, nu are cum. Nu-i vei ști niciodată nopțile lungi de întrebări și de gânduri, nu mai vorbești de suferința fizică.

          Ceea ce știi clar e că nu are nume. În discuțiile voastre nu se rostește numele bolii, ca și cum așa ai ține-o departe. Da, ce simplu ar fi dacă ați putea lega o eșarfă roșie la gât ca să nu se apropie sau să fugă. Mai sperați în miracole, chiar tu ai citit prin reviste, ai văzut și o actriță care pur și simplu s-a vindecat, ca și cum nu ar fi fost nimic vreodată.

Apoi intrați în sala de așteptare. Apoi oamenii intră în sala de așteptare.

          Unii sunt singuri, dar singurătatea asta a lor de aici nu înseamnă neapărat o stare generală. Acasă au pe cineva. Sau speri să aibă. Sau speră să aibă. Cei mai mulți sunt însoțiți, dar nu pentru a avea pe cineva cu care să stea de vorbă. Cei mai mulți nici nu vorbesc între ei. Așteaptă. Se uită la ceas, să vadă dacă le-a venit vremea.

          - Mâine? Când trebuie să fii aici? întrebi tu.

          - La aceeași oră, răspunde mama.

          - Mâine? întrebi tu.

          - N-am mai întrebat. Cred că la aceeași oră, răspunde mama.

          Adevărat. Ieri, azi, mâine, aceeași oră. Cu mici variații. Imperceptibile. Oricum timpul nu se mai măsoară cu ochii pe minutar. Ci: o zi, două, trei, patru, cinci, pauză în weekend, șase, șapte.... pauză în weekend. Cinci săptămâni, opt săptămâni.

          Cu excepția unui singur bărbat, și asta chiar în prima zi, când s-a stricat unul dintre aparate, oamenii de aici nu se grăbesc, nu se ceartă, nu sunt nemulțumiți, nu ridică tonul. Aici oamenii vorbesc în șoaptă și nu râde nimeni.

          Mama se trezește râzând într-o zi la o remarcă a ta și apoi se uită în jur cumva speriată.

          - Aici nu râde nimeni, constată ea.

          Nu, nu e interzis râsul.

.....................................................