Manoj și vrăjitorul

din Țesătorul și oul de iapă

          A fost odată un om sărac pe nume Manoj. Era atât de sărac, încât n-avea nici după ce bea apă. Dorinţa lui cea mai mare era să se însoare. Da, dar o nuntă se face cu cheltuială, iar el n-avea nici un ban. Aşa că nici o fată nu vru să-l ia de bărbat. Atunci se hotărî să muncească pe la casele altora, ca să strângă bani. Încet, încet, adună ceva, se însură şi-şi duse nevasta acasă la el. Acum familia lui se mări, crescură şi cheltuielile şi Manoj ajunse repede la fundul pungii cu bani. Într-o zi, îi spuse mamei sale:

- Mamă, nu mai avem bani nici pentru pâinea cea de toate zilele, iar de lucru nu găsesc nicăieri. Ca să câştig un bănuţ voi pleca în lume, unde voi vedea cu ochii. Dacă nu izbutesc, să ştii că n-o să mă mai întorc.

Primi binecuvântarea mamei, îşi luă rămas bun de la nevastă şi plecă în lume. Seara, un vrăjitor, luând înfăţişarea lui Manoj, se duse la casa acestuia. Nevasta, uimită, spuse:

- Parcă ai zis că te duci departe, că o să stai mult timp, dar văd că te-ai

şi întors!

Vrăjitorul avea răspunsul pregătit:

- Azi nu-i o zi cu noroc, de aceea n-am mai plecat.

Nevasta nu mai pricepu nimic, mama nu bănui deloc ce se întâmplase, iar vecinii... Toţi îşi închipuiră că vrăjitorul e adevăratul Manoj.

Şi uite aşa, vrăjitorul rămase acolo.

Trecură zile, luni şi anul se roti. Într-o zi, adevăratul Manoj se întoarse acasă. Văzând în casa lui un om care-i semăna leit şi la chip şi la vorbă, s-a mirat foarte tare. Vrăjitorul îl întrebă:

- Cine eşti şi ce cauţi aici?

- Cine sunt eu? Vreau să ştiu cine eşti tu! Asta e casa mea, uită-le pe

mama mea, pe nevasta mea.

- Frumoase vorbe, zise vrăjitorul râzând. Asta e casa mea, uite-le pe

mama mea, pe nevasta mea. Sunt aici de o viaţă întreagă şi tu vii şi spui că toate astea-s ale tale! Cred că nu eşti în toate minţile!

Şi îl goni pe Manoj din casă. Manoj nu ştiu ce să mai creadă, nu ştiu ce să mai facă. Până la urmă se duse la rege şi i se plânse. Regele trimise după vrăjitor. Nu trecu mult timp şi acesta se prezentă la curtea regală. Văzându-i pe cei doi unul lângă altul, regele nu putu să-şi dea seama care e cel adevărat şi care-i cel prefăcut. Manoj venea în fiecare zi la palat şi se ruga de rege să-i facă dreptate. Regele răspundea de fiecare dată:

- Voi face mâine judecata.

 Până la urmă, Manoj îşi zise, amărât: „Aşa e lumea, ai mei m-au alungat din casă, nici regele nu m-a ajutat, nimeni n-are grijă de oamenii sărmani”. Şi, cu multă tristeţe în suflet, rătăci toată ziua, iar când ajunse la  un râu se aşeză obosit pe mal. Aici se aflau copiii-păstori. Lăsaseră vacile pe câmp şi se jucau de-a regele sub un copac. Unul era regele, altul era ministru, iar ceilalţi erau soldaţi. În toate pricinile, păstorul-rege împărţea dreptatea.

Astfel trecură câteva zile. Într-o zi, păstorul rege îl chemă pe Manoj şi-l întrebă:

- De ce stai toată ziua pe gânduri şi nu zici nimic? Spune-mi ce s-a

întâmplat.

Atunci Manoj îi povesti toată păţania. Păstorul rege spuse, râzând:

- Judecata este foarte uşoară. Pot s-o fac chiar acum, dar cine o s-o

respecte? Du-te la rege şi întreabă-l dacă va fi de acord cu judecata mea.

Manoj se duse la rege şi-i repetă vorbele copilului.

- Dacă va face o judecată dreaptă, spuse regele, de ce să n-o respect?

A doua zi, păstorul se prezentă la curtea regală. Regele trimise după vrăjitor. Manoj spuse:

- Eu sunt Manoj cel adevărat, casa şi toate celelalte sunt ale mele.

Vrăjitorul spuse şi el:

- Eu sunt Manoj cel adevărat, casa şi toate celelalte sunt ale mele.

Păstorul rege scoase o sticlă din traistă şi se adresă celor doi:

-  Să presupunem că asta este casa voastră; cel care va putea intra în

sticlă, acela va putea intra şi în casă şi el va fi stăpânul.

Manoj, auzind aceste cuvinte, se mânie şi spuse:

- Se vede că eşti păstor, că ești deștept ca vacile pe care le duci

la păscut pe câmp. Unde este oare omul care să poată intra în sticla asta?

- Dacă tu nu poţi să intri, înseamnă că ai pierdut casa, spuse liniştit

păstorul.

Apoi, întorcându-se spre vrăjitor:

- Tu o să poţi intra, astfel se va dovedi că e a ta casa.

- De ce să nu pot?

Şi, făcându-se un om foarte mic, vrăjitorul intră în sticlă. Păstorul puse dopul, apoi spuse:

- Manoj, lasă sticla asta cu vrăjitorul în ea să plutească pe râu. Tu eşti

adevăratul Manoj, casa şi toate celelalte sunt ale tale.

Regele şi curtenii, văzând judecata păstorului rege, rămaseră muţi de uimire. Manoj aruncă sticla în apele râului şi se întoarse acasă. Şi astfel scăpă de necazuri.

Aici se termină povestea.