Durga puja

 

                Săptămâna aceasta, toţi indienii de credinţă hindusă o serbează pe zeiţa Durgā, mama universului. Cultul străvechi al zeiţei-mamă a fost frecvent la toate popoarele lumii, inclusiv primii locuitori ai Indiei. Există dovezi arheologice să demonstreze că triburile pre-ariene de pe Valea Indusului se rugau la o zeiţă a fecundităţii. În cursul celor cinci mii de ani ce au urmat, imaginea ei a apărut sub multiple forme în diferite locuri ale Indiei.

          Numele Durgā, însemnând „ocrotitoarea”, apare în Ṛgveda; ritul ei este atestat în Mahābhārata. Unii sunt de părere că serbarea acestei zeităţi datează de la începutul erei creştine. Dintre toate regiunile Indiei, Bengalul ocupă un loc proeminent în cultul lui Durgā. Este cea mai mare sărbătoare religioasă a hinduşilor din Bengal. Două săptămâni din mijlocul toamnei – de la luna nouă până la luna plină – sunt considerate perioada sacră, timp în care, conform mitului, zeiţa coboară pe pământ pentru a distruge spiritul răului. Textul sanscrit Devimāhātmya – măreţia zeiţei – relatează o legendă în care demonul Mahiṣāsura iese în calea zeiţei, deghizându-se prin vrajă ca un bivol; după o luptă crâncenă cu leul zeiţei, demonul iese din corpul animalului şi Durgā îl omoară cu o suliţă.

          Poporul bengalez, sensibil şi viteaz în acelaşi timp, împleteşte ideile folclorice cu mitul clasic. Bengalezii o adoră pe Durgā ca zeiţa puterii dar o tratează şi cu duioşie, ca pe o femeie tânără care vine-n vizită la părinţi din sălaşul ei ceresc. Indienii au relaţii umane cu divinităţile. Este greu să vă transmit imaginea iconografică pe calea auditivă. Totuşi încerc. Durgā este concepută ca o femeie frumoasă, dar nu firavă, ci puternică, plină de demnitate şi autoritate. Ţine zece arme în cele zece mâini. Stă în picioare pe un leu. Mitologia indiană asociază imaginea câte unui animal imaginii fiecărei zeităţi. Dar nu toate aceste fiinţe sunt considerate sacre.

          Statuia Durgăi este flancată de figurile celor două fiice gingaşe ale ei. Sunt Lakṣmī, zeiţa prosperităţii şi Sarasvatī, patroana ştiinţelor şi artelor. Cele două fete stau cu picioarele pe câte o floare de lotus. Cei doi fii ai Durgăi, Kartik – zeul războiului – şi Gaṇeśa – zeul succesului – sunt aşezaţi lângă picioarele surorilor lor. Kartik stă pe un păun, iar o bufniţă se află lângă Lakṣmī, o lebădă lângă Sarasvatī şi un şoarece lângă Gaṇeśa.

          Emblemele se explică în următorul fel. Cele zece braţe ale mamei ocrotesc zările – cele patru direcţii, cele patru colţuri şi, pe plan vertical, sus şi jos. Leul, regele puterii, simbolizează puterea. Bufniţa este simbolul averii şi lebăda, al purităţii. Păunul, mâncător de şarpe, semnifică victoria vieţii asupra morţii. Şoarecele, care roade orice, semnifică nimicirea obstacolelor. Lotusul este simbolul frumuseţii. În gândirea indiană, binele luptă cu răul pentru a restabili legiuirea şi a proteja tot ce este pur şi frumos.

          Serbarea zeiţei Durgā, cu toată familia ei, nu se face în templu; nici nu există un templu consacrat celei mai importante zeităţi. Toate imaginile descrise mai sus formează un complex unitar. O figură mică a lui Śiva, soţul Durgăi, care a rămas în Himalaya, se aşază lângă capul ei. Olarii specializaţi în figuri de zei le creează din lut, pe care îl pun pe o schelă solidă de scânduri. Statuile uriaşe se coc la soare în aer liber, apoi sunt vopsite în culori pregătite de ei, al căror secret este păstrat în breaslă. Durgā, Lakṣmī şi Kartik sunt vopsiţi în galben; Sarasvatī e albă, pe când Gaṇeśa e roşu. Animalele au culori naturale. Demonul este vopsit în verde închis, simbolul spiritului malefic.

          Până la începutul secolului nostru, Durgā pūjā se făcea numai în case particulare, unde putea să intre oricine, poftit sau nepoftit. Acum sărbătoarea a luat un caracter mai public. Cetăţenii fac chetă şi săvârşesc ritualuri în parcuri.

          Slujba principală începe în seara celei de-a şasea zi după luna nouă şi se termină în seara celei de-a zecea zi. La începutul slujbei, preotul, printr-un rit esoteric, sfinţeşte statuile, iar în seara celei de-a noua zi le retrage sfinţenia. Idolii devin din nou simple sculpturi, lipsite de magia divină. În amurgul zilei următoare, femeile din cartier fac un rit de rămas bun. Apoi statuile sunt aruncate într-un râu sau lac. Anul acesta, slujba lui Durgā a început pe data de 25 septembrie şi se va termina sâmbăta, 29 septembrie.

          Suntem, aşadar, în perioada festivă. Data viitoare vreau să vă vorbesc despre aspectele sociale ale festivalului.

          Până atunci mă rog la zeiţa noastră, mama universală, şi pentru binele dumneavoastră. Iată un vers din rugăciune:

रूपं देहि, जयं देहि, यशो देहि, द्विषो जहि

rūpaṁ dehi jayaṁ dehi yaśo dehi dviṣo jahi

„Dă-ne frumuseţea, victoria şi gloria. Înfrânge-i pe duşmanii noştri.”

Adaug o notă – duşmanii nu sunt decât sentimentele noastre negative: lăcomia, invidia şi violenţa, duşmani care nu pot fi cuceriţi cu arme.

शान्तिः शान्तिः शान्तिः

śāntiḥ śāntiḥ  śāntiḥ

Pace, pace şi pace.

 

24 septembrie 1990

 

Vijaya

 

          Zilele acestea am fost furată de nostalgie. Amintirile ţării se împleteau în mod firesc cu cele ale copilăriei. Mă uitam la cerul senin, tomnatec al Bucureştiului, şi mă plimbam, cu gândul, pe câmpiile Bengalului. Vântul unduia prin lanurile de orez, pline cu spice verzi. Roiuri de albine zumzăiau deasupra lacurilor încărcate cu lotuşii albi şi roşii. Plantele gingaşe de kaṣ împodobite cu flori albe se legănau. Iarba umezită de rouă era împrăştiată cu flori albe de ṣefali, asemănătoare celor de castan. Păsările cântau în cor. Şi eu – întoarsă la vârsta bucuriei şi a inocenţei, fredonam un cântec al toamnei şi culegeam flori în poala sariului meu.

          Durgā pūjā – cea mai mare sărbătoare a hinduşilor – este celebrată în acest anotimp, cel mai frumos dintre toate. Este timpul când ţăranii se bucură de un răgaz între perioadele de însămânţări şi recoltă. Cum v-am spus data trecută, serbarea lui Durgā este un festival naţional, cu caracter pronunţat social. Tot anul, bengalezii, indiferent dacă sunt hinduşi, musulmani, buddhişti sau creştini, aşteaptă aceste zile mari.

          În toate localităţile mari şi mici, pe lângă serbările din case particulare, care se împuţinează din ce în ce mai mult, se ţin numeroase serbări colective din cheta publică. În parcuri şi pieţe publice se ridică pavilioane frumos decorate, unde se pun statuile  zeilor. Pavilioanele sunt adăpostite în corturi frumoase şi uriaşe, în care încap şi adoratorii. Toate aceste structuri sunt temporare, pentru a fi demolate după sărbătoare. Totuşi construirea lor a ajuns o artă. Olarii care sculptează statuile de zei fac parte dintr-o breaslă, tradiţia fiind continuată din tată-n fiu. Datorită serbării lui Durgā, toamna este anotimpul cel mai avantajos pentru toţi aceşti meşteri.

          La fel de bogată este şi piaţa veşmintelor. Datinile populare cer ca toţi oamenii, mai ales copiii, să se îmbrace în haine noi în cele cinci zile de pūjā. Cu această ocazie, toţi – copii, tineri şi bătrâni – primesc îmbrăcăminte de la rude. Aglomeraţiile din magazine sunt aşa de mari încât gospodinele mai prudente încep cumpărăturile cu două-trei luni înainte. În fiecare an se scot modele noi.

          Bengalezul, ca şi românul, fiind născut poet, această sărbătoare le oferă şi scriitorilor şi artiştilor cea mai mare posibilitate de a-şi desfăşura activitatea. Aproape toate cotidianele şi periodicele din Bengal scot almanahuri de toamnă. Închipuiţi-vă cum lucrează tipografiile. Se scot şi discuri şi casete cu muzică, nu anume pe teme religioase. La Calcutta, primele patru zile de sărbătoare, teatrele şi cinematografele dau spectacole în timpul întregii nopţi. A cincea zi, statuile sunt purtate în camioane sau furgonete şi plimbate prin oraş şi apoi duse la Gange. Atunci tot oraşul iese în stradă să asiste la procesiuni. Cei care iubesc liniştea pleacă în călătorie în alte părţi ale Indiei, unde Durgā pūjā nu este celebrată cu atâta elan. Anotimpul fiind foarte plăcut şi copiii având vacanţa lungă, e şi timpul voiajului.

Cu toate că vreo sută de săli de teatru şi cinematograf sunt arhipline în cursul acestor zile, străzile oraşului metropolă se află într-o neîntreruptă forfotă.

          Durgā pūjā este atât de strâns legată de sufletul bengalez şi de viaţa bengaleză, încât bengalezii, oriunde s-ar afla, caută să creeze, în acele zile, atmosfera de festivitate. Astfel, în marile oraşe ale lumii, unde locuiește un număr considerabil de bengalezi de credinţă hindusă, se face slujba lui Durgā, adaptată la condiţiile locale, în cluburi sau case de cult ale indienilor. La una din serbările londoneze am văzut familii care au venit din locurile îndepărtate ca Edinborough, Newcastle sau Blackpool pentru a participa la acest festival, care le-a dat şi prilejul de a se întâlni cu compatrioţii.

          Sfârşitul riturilor în seara celei de-a zecea zi de la luna nouă prezintă aspectul cel mai emoţionant din punct de vedere social. Ritul respectiv se numeşte Vijaya, adică victorie, pentru că marchează victoria noastră asupra sentimentelor negative din sufletele noastre. Cunosc obiceiurile ritualistice din copilărie. Cu două săptămâni înainte, se puneau seminţe de grâne în pământ. În seara de Vijaya, preotul culegea tulpinile fragede şi ni le dădea în semn de binecuvântare. Apoi, o dată cu cântarea unui imn vedic, rugăciunea pentru pace, ne stropea cu apa sfinţită. Se punea o tavă mare cu dulciuri speciale de sezon. Toţi cei care se adunau acolo, indiferent de statutul social, se serveau din ea, se îmbrăţişau şi se salutau. Seara de Vijaya semnifică încetarea tuturor certurilor, neînţelegerilor. Acest obicei se păstrează cu sfinţenie; a se certa în ziua respectivă sau în zilele următoare dovedeşte totală lipsă de bună-creştere şi de omenie.

          Perioada până la luna plină este consacrată întâlnirilor. Serbarea se termină cu slujba lui Lakṣmī, zeiţa prosperităţii şi a recoltei. În aceste zile, lumea îşi vizitează rudele şi prietenii, şi le transmite felicitări celor care stau departe.

          Aş putea să vă povestesc mai mult, dar trebuie să le scriu şi alor mei, celor de-acasă. De aceea, închei aici, stimaţi ascultători şi stimate ascultătoare, dar nu înainte de a vă transmite, din partea mea şi a compatrioţilor mei de pretutindeni, urări de sănătate şi fericire. Vă doresc bine şi numai bine.

 

28 septembrie 1990