Din an sabatic în an sabatic

 

Cu ceva vreme în urmă, întâlneam o studentă care avea să plece cu o bursă Erasmus în Franța. Vreo 5 luni, parcă. Apoi urma să-și ia un an de pauză ca apoi să se poată ocupa de licență. La vreo 22 de ani. Bine, ea și lucra în presă, era o fată ambițioasă.

 

Mi s-a părut foarte ciudat si i-am povestit, deși mi-am dat seama apoi că nu era cazul, că eu dacă aș fi primit o bursă și pentru o săptămână în Franța pe vremea studenției mele aș fi zis că l-am prins pe Dumnezeu de picior, căci pe vremea comunistă nu aveai voie să pleci din țară, nu mai vorbesc de burse. Că pentru a citi o carte în franceză trebuia să mă duc pe jos de la Căminul 6 martie de lângă Operă până pe Dacia, la Institutul Francez, de unde luam împrumut casete cu muzică franțuzescă și, desigur, cărți în franceză. I-am spus că e o șansă extraordinară și că nu înțeleg cum poți să fii obosit după o bursă Erasmus. Privind-o însă mi-am dat seama că nu mă înțelege. A înțeles doar că am certat-o.

 

După pandemie am observat - din ce povestesc și cei din jurul meu - că există o tendință de a te odihni cât mai mult, de a-ți lua timp pentru tine, de a munci cât mai puțin, de a te implica din ce în ce mai puțin, de a pleca dintr-un loc chiar de a doua zi dacă tu consideri că nu merită. Da, de cele mai multe ori chiar nu merită, angajatorul e un bou - ori se poartă urât, ori nu te plătește. Da, în astfel de cazuri fugi mâncând pământul. Vorbesc însă de neimplicare de la bun început, căci nu-ți place, deși nici nu ai gustat din pâine.

 

Anul trecut am întâlnit o tânără care-și dădea licența. Spunea că după aceea își va lua o pauză, apoi se va înscrie la master. Am întrebat-o cine-i plătește facturile. Părinții. „De ce nu-ți iei o slujbă?” „Păi nu-mi place să mă trezesc dimineața.” „Păi și părinții tăi? Crezi că lor le place să se trezească dimineața?” S-a uitat la mine mirată și a răspuns cu toată seriozitatea:

- Da, lor chiar le place să muncească.

- Le-or plăcea, am replicat eu, dar să fii sigură că dacă nu ar fi facturile de plătit, datoriile, și lor le-ar plăcea să nu se trezească dimineața și să-și ia o pauză.

M-a privit urât și a plecat.

 

Deunăzi m-a întrebat cineva ce mai fac, o persoană care câștigă foarte mult de pe urma muncii celorlalți și i-am răspuns că nu sunt bine, nu mai scot nici o carte anul acesta.

- Dacă-ți permiți...

 

Da, eu chiar îmi permit. Am 30 de ani de muncă, o facultate făcută pe vremea comunistă, cu examen greu, nu grilă și alte prostii - eram 18 la grupa de franceză și Universitatea București era un nume -, din cei 30 de ani de muncă jumătate i-am muncit la editura Cununi de stele unde eu fac tot ce face o editură, asta dacă-și poate închipui cineva (mai puțin tehnoredactarea și tipărirea). Sunt femeia-editură, muncesc în continuare chiar dacă nu mai scot nici o carte. „Îmi permit” nu înseamnă că mă dau banii afară din casă ci că efectiv mă îmbolnăvesc muncind și că e cazul să-mi pun limite. Da, în mod normal ar fi trebuit să-mi pot permite și financiar, după atâta muncă, însă trăim în România și românii nu citesc Eminescu, darămite studii despre Eminescu. 

 

Într-un promo îl tot aud pe un scriitor spunând că prin activitatea lui - doar de scriitor, fără alte implicații - financiare, editoriale etc, așa cum e cazul meu (da, nu compar valaorea sau nonvaloarea) și-a cumpărat biletul pentru viața asta. Eu consider că prin ce am făcut pentru ca Didi să rămână în istoria literaturii române și indiene mi-am cumpărat și biletul meu și biletul domniei sale. Așa că da, îmi permit. Am făcut-o fără compromisuri, cu orice preț - nu voi asocia niciodată numele lui Didi cu al unui oportunist - ar fi însemnat să-i întinez memoria. Cine vrea editură să-și facă, nu sunt editura de casă a nimănui.

 

A fost un mesaj lung dar așa e și cu munca, pentru unii e pentru toată viața, pentru alții se scurtează chiar înainte de a începe.