În afara lumii cunoscute - partea a doua - prima zi - 4 februarie
E ora 7 dimineața, am dormit trei ore însă surescitarea ține departe oboseala. Nu-mi desfac bagajul căci trebuie să mă mut dacă vreau să dorm noaptea. Voi lăsa porumbeii în pace, e locul lor, eu am năvălit peste ei. Așa-i vor spune directorului ICCR Kolkata pe care-l voi cunoaște pe la ora 15, când mă voi prezenta cu câteva cărți ale lui Didi. Că nu doresc să-i tulbur și că-l rog să-mi permită să mă mut în camera numărul 2. La ora aceasta matinală - 7-8 - în sediu se află numai personalul de pază și cel de curățenie. Cei mai mulți sunt din vechea gardă și ne bucurăm de revedere. Aparent nimic nu e schimbat. Tagore e la locul lui, cele două statui Durga la fel, Nataraja la fel, sus pe scări. Copacii din curte, trandafirii japonezi.
Hoinăresc pe străzi îmbrăcată în tricou, blugii cu care am călătorit și pantofii mei roz - de India, cum glumesc, căci i-am încălțat numai pentru drumurile spre India, aceasta fiind a treia oară. La prânz telefonul meu indică 27 de grade, ceea ce înseamnă cam 25 de grade mai mult față de București. Aici primăvara a venit mai devreme, la noi iarna a venit mai târziu, căci la București vor fi și -10 grade, cu zăpadă de jumătate de metru, în timp ce aici voi umbla în sandale și voi fi întrebată des dacă nu am nevoie de umbrelă care să mă apere de soare.
Aproape de Park Street văd un poster cu Anoushka Shankar, are concert pe 8 februarie. Mi-ar fi plăcut să o aud concertând. Și mă trezesc gândindu-mă că dacă ar mai fi fost Minakshi directoarea institutului sigur ar fi avut invitație la concert și sigur m-ar fi luat și pe mine, așa cum a procedat de fiecare dată. Numai că Minakshi nu mai e directoare, s-a pensionat, acum este un bărbat.
Când mă întorc la ICCR - Pinki, Sabari, Arindam, Swarupam sunt acolo. Pinki plânge de bucurie. Mă umflă și pe mine plânsul după ce ne îmbrățișăm. Oamenii aceștia mi-au fost familie data trecută - cei de la institut - și mi-au rămas în suflet. Le-am adus mici daruri și le dăruiesc cu mare bucurie pe măsură ce-i revăd, să aibă amintire ceva de la mine, ceva din Romania.
Directorul e un bărbat pe la vreo 60 de ani, 60 și un pic, așa-mi pare. Strânge la piept cărțile lui Didi și îmi zice că sunt aur pentru el. Zâmbesc, îi spun că și pentru mine. Încep să simt oboseala și aș dori să părăsesc cât mai repede biroul, m-am prezentat, am mulțumit, deci mă pot retrage. Îmi oferă ceai - nu am cum să refuz - și următoarele 15-20 de minute îmi povestește despre el. Cum cântă cântecele lui Tagore și chiar îmi cântă, explicându-mi genialitatea lui Tagoe. Eu simt că mă scurg de oboseală și de foame și nu știu cum să dispar de acolo, să mă duc să mănânc. Într-un final reușesc să strecor mulțumiri pentru concertul privat și să mă retrag. Voi mai interacționa cu el doar de vreo trei-patru ori până la plecarea mea.
Mă mut în camera numărul 2 - și aici totul e neschimbat, mai puțin ceasul de pe perete care a stat la ora 6 dimineața. Într-una dintre zilele următoare cineva îl va lua de pe perete când Sabari va deretica în cameră, îi va pune o baterie și mă va însoți în lift, spre a mi-l agăța în cui. Oamenii aceștia se crucesc când aud că am nevoie de un teu la baie, pentru apa care se strânge într-un colț. Așa ceva nu au mai pomenit, ca un oaspete să-și ia singur apă de la robinetul dotat cu filtru, să-și agațe singur ceasul în cui...Nu mai zic de teul de la baie... Eu le spun că sunt acasă și acasă fac singură toate treburile. Văd cum li se luminează chipurile și își transmit unii altora cuvintele mele. Adevărul e că eu chiar mă simt acasă aici.
E ora 15 și ceva, nu am mâncat nimic, așa că mă îndrept spre Haldiramul din intersecția aflată aproape de Rabindra Sadan. Trec pe lângă mica librărie cu cărți în bengali, merg pe trotuarul cu dale neregulate, așa cum sunt toate trotuarele. Îmi iau dosa și samosa. Și dulciuri. Au bengalezii niște dulciuri de-ți urcă glicemia până la cer de-ți pui mintea. Și-ți cam vine să-ți pui mintea, căci sunt bune să te lingi pe degete, vorba ceea. Și aici, la Haldiram, totul e neschimbat. Voi veni aproape în fiecare zi să mănânc aici, mâncarea e ieftină, bună, ți-o pun în tavă în fața ta, căci e un fel de autoservire și mie-mi place atmosfera - oameni obișnuiți, cu venituri modeste, care se opresc să mănânce: cupluri tinere sau în vârstă, grupuri mici de femei, familii cu copii (destul de rar). Îi observ în timp ce mănânc. Din când în când zăresc câte un cuplu de străini. Turiști individuali, nu cu grupul. Mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu așa, un fel de ghid neoficial. Să le arăt românilor orașul natal al lui Didi. Încerc astflel, în scris, până una, alta. Cine știe ce-mi rezervă viitorul?
Și uite așa se face ora 17, aproape ora 17, când soarele începe să coboare - și... iată-l! Un cerc roșu ascus de palmieri! E și ora la care mă voi întâlni cu Abhijit.
De am văzut expozița de la Academia de Arte Frumoase (vezi fotografiile de mai jos) în compania lui Abhijit sau singură, înainte de a mă întâlni cu el, chiar nu-mi amintesc. Aflată pe unul dintre cele două drumuri ce duceau de la Rabindra Sadan la ICCR, Academia de Arte frumoase a fost unul dintre locurile unde am ajuns deseori, căci expozițiile de pictură, fotografie, sculptură erau numeroase. Și m-am mirat de fiecare dată de numărul destul de mare de vizitatori - oameni obișnuiți care pur și simplu în drumul lor intrau, se bucurau de expoziție, plecau. Nu păreau a veni special ci intrau pentru că le era în drum.
Comentarii