În afara lumii cunoscute - partea a doua - prima zi - 4 februarie

E ora 7 dimineața, am dormit trei ore însă surescitarea ține departe oboseala. Nu-mi desfac bagajul căci trebuie să mă mut dacă vreau să dorm noaptea. Voi lăsa porumbeii în pace, e locul lor, eu am năvălit peste ei. Așa-i vor spune directorului ICCR Kolkata pe care-l voi cunoaște pe la ora 15, când mă voi prezenta cu câteva cărți ale lui Didi. Că nu doresc să-i tulbur și că-l rog să-mi permită să mă mut în camera numărul 2. La ora aceasta matinală - 7-8 - în sediu se află numai personalul de pază și cel de curățenie. Cei mai mulți sunt din vechea gardă și ne bucurăm de revedere. Aparent nimic nu e schimbat. Tagore e la locul lui, cele două statui Durga la fel, Nataraja la fel, sus pe scări. Copacii din curte, trandafirii japonezi. 

 

 
Pornesc prin oraș, aceasta însemnând „pe lângă casă”. Am senzația că nu am lipsit decât o zi, viața curge la fel - oamenii pregătesc mâncarea la micile lor tarabe, femeile în sari cară gunoiul, cutia poștală e la locul ei la capătul străzii, cățeii dorm încolăciți pe marginea drumului, aglomerația nebună de pe străzi, claxoanele scurte te anunță să te dai la o parte, că ești mașină, scuter sau om.
Coada de la Consulatul Statelor Unite, sediul fiind aproape vizavi de ICCR, oameni care așteaptă, cu dosarul în brațe, să fie primiți pentru viză. Ca și data trecută, la coadă sunt acceptați câțiva doar, cei mai mulți așteptându-și rândul  ceva mai departe, lângă o dugheană care profită de situație și vinde ceai. Mă întreb cine mai dorește să ajungă acum în America unde totul e haos din cauza lui Trump. Uite că vor. Să muncească, să fie alături de familie, poate. Mă uit la ei, sunt bine îmbrăcați. Ca omul care se duce la un interviu de care depinde soarta sa.
 








Hoinăresc pe străzi îmbrăcată în tricou, blugii cu care am călătorit și pantofii mei roz - de India, cum glumesc, căci i-am încălțat numai pentru drumurile spre India, aceasta fiind a treia oară. La prânz telefonul meu indică 27 de grade, ceea ce înseamnă cam 25 de grade mai mult față de București. Aici primăvara a venit mai devreme, la noi iarna a venit mai târziu, căci la București vor fi și -10 grade, cu zăpadă de jumătate de metru, în timp ce aici voi umbla în sandale și voi fi întrebată des dacă nu am nevoie de umbrelă care să mă apere de soare. 

Aproape de Park Street văd un poster cu Anoushka Shankar, are concert pe 8 februarie. Mi-ar fi plăcut să o aud concertând. Și mă trezesc gândindu-mă că dacă ar mai fi fost Minakshi directoarea institutului sigur ar fi avut invitație la concert și sigur m-ar fi luat și pe mine, așa cum a procedat de fiecare dată. Numai că Minakshi nu mai e directoare, s-a pensionat, acum este un bărbat. 

Când mă întorc la ICCR - Pinki, Sabari, Arindam, Swarupam sunt acolo. Pinki plânge de bucurie. Mă umflă și pe mine plânsul după ce ne îmbrățișăm. Oamenii aceștia mi-au fost familie data trecută - cei de la institut - și mi-au rămas în suflet. Le-am adus mici daruri și le dăruiesc cu mare bucurie pe măsură ce-i revăd, să aibă amintire ceva de la mine, ceva din Romania. 

Directorul e un bărbat pe la vreo 60 de ani, 60 și un pic, așa-mi pare. Strânge la piept cărțile lui Didi și îmi zice că sunt aur pentru el. Zâmbesc, îi spun că și pentru mine. Încep să simt oboseala și aș dori să părăsesc cât mai repede biroul, m-am prezentat, am mulțumit, deci mă pot retrage. Îmi oferă ceai - nu am cum să refuz - și următoarele 15-20 de minute îmi povestește despre el. Cum cântă cântecele lui Tagore și chiar îmi cântă, explicându-mi genialitatea lui Tagoe. Eu simt că mă scurg de oboseală și de foame și nu știu cum să dispar de acolo, să mă duc să mănânc.  Într-un final reușesc să strecor mulțumiri pentru concertul privat și să mă retrag. Voi mai interacționa cu el doar de vreo trei-patru ori până la plecarea mea. 














Mă mut în camera numărul 2 - și aici totul e neschimbat, mai puțin ceasul de pe perete care a stat la ora 6 dimineața. Într-una dintre zilele următoare cineva îl va lua de pe perete când Sabari  va deretica în cameră, îi va pune o baterie și mă va însoți în lift, spre a mi-l agăța în cui. Oamenii aceștia se crucesc când aud că am nevoie de un teu la baie, pentru apa care se strânge într-un colț. Așa ceva nu au mai pomenit, ca un oaspete să-și ia singur apă de la robinetul dotat cu filtru, să-și agațe singur ceasul în cui...Nu mai zic de teul de la baie... Eu le spun că sunt acasă și acasă fac singură toate treburile. Văd cum li se luminează chipurile și își transmit unii altora cuvintele mele. Adevărul e că eu chiar mă simt acasă aici. 

E ora 15 și ceva, nu am mâncat nimic, așa că mă îndrept spre Haldiramul din intersecția aflată aproape de Rabindra Sadan. Trec pe lângă mica librărie cu cărți în bengali, merg pe trotuarul cu dale neregulate, așa cum sunt toate trotuarele. Îmi iau dosa și samosa. Și dulciuri. Au bengalezii niște dulciuri de-ți urcă glicemia până la cer de-ți pui mintea. Și-ți cam vine să-ți pui mintea, căci sunt bune să te lingi pe degete, vorba ceea. Și aici, la Haldiram, totul e neschimbat. Voi veni aproape în fiecare zi să mănânc aici, mâncarea e ieftină, bună, ți-o pun în tavă în  fața ta, căci e un fel de autoservire și mie-mi place atmosfera - oameni obișnuiți, cu venituri modeste, care se opresc să mănânce: cupluri tinere sau în vârstă, grupuri mici de femei, familii cu copii (destul de rar). Îi observ în timp ce mănânc. Din când în când zăresc câte un cuplu de străini. Turiști individuali, nu cu grupul. Mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu așa, un fel de ghid neoficial. Să le arăt românilor orașul natal al lui Didi. Încerc astflel, în scris, până una, alta. Cine știe ce-mi rezervă viitorul?







Și uite așa se face ora 17, aproape ora 17, când soarele începe să coboare - și... iată-l! Un cerc roșu ascus de palmieri! E și ora la care mă voi întâlni cu Abhijit.



Cu Abhijit am ținut legătura cel mai mult. La câteva zile îmi trimitea o fotografie cu o farfurie pe care se aflau două prăjituri. „Una pentru mine, una pentru tine”, zicea el. Ne începem mesajele cu „Amar bondhu” - ceea ce înseamnă, în bengali - „Prietenul meu”. Ne amuzăm, fotografiile cu prăjiturile sunt făcute  la evenimentele la care participă în calitate de ziarist. E ziarist cultural independent, are propria platformă online. Nici nu știu de unde are atâta energie să acopere atâtea evenimente pe zi, având în vedere distanțele dintre locații. 
Ne revedem la Rabindra Sadan și intrăm în Nandan - centru de film unde are loc și Festivalul Internațional de Film, centru fondat în 1980 și inaugurat în 1985 de Satyajit Ray, cel mai mare regizor indian. Sala auditorium a ICCR îi poartă numele. Nici Abhijit nu pare schimbat. Doar că acum va purta mai des mască - din cauza poluării. O va da jos însă de fiecare dată când ne vom întâlni. Râdem amândoi - acum vom mânca de-adevăratelea prăjiturile. Gura păcătosului adevăr grăiește, nici nu știam cât de des se va întâmpla, mai ales în ultima perioadă de stat aici. 
În Nandan - mă lămurește el, e un festival internațional de scurt metraj. Evenimentul a început, rămânem în spate, refuz să iau loc, stau bine aici, în picioare. Organizatorii îl cunosc pe Abhijit, vin și-l salută, facem cunoștință,  ne invită să luăm loc, iar refuzăm, Abhijit vorbește cu unul dintre organizatori și peste câteva minute îl aud pe acesta la microfon spunând că sunt onorați să aibă un oaspete de seamă, un jurnalist din Romania.  Toate privirile se îndreaptă spre mine o dată cu ale organizatorului și eu mă fac mică de rușine și de surpriză, fac un semn discret cu mâna.
- Ce-ai făcut, Abhijit? îl întreb.
Abhijit râde. 
Pe lista participanților nu este Romania. Parcă văd Bulgaria, dar acum nu mai sunt sigură. 
Sala a mare, e plină ochi. Și nu mică mi-e mirarea când, pe hol, văd toată această lume din sală așezându-se la coadă spre a-și primi pachețelele de protocol. Sute de pachete. Unii le desfac acolo și mănâncă, alții le îndeasă în sacoșe... Eu privesc expoziția foto de pe panourile din spatele organizatorilor care împart pachetele de protocol. Mi-e jenă să mă așez la rând, mi-e și poftă totodată, căci știu că sunt sandvișuri și dulciuri.
-  Abhijit, cum? Organizatorii oferă pachete tuturor celor din sală? Incredibil. Păi sunt sute de oameni.
- Păi unii dintre ei de-asta au venit, zice el râzând. 
E prima oară - și singura - când văd un astfel de dezmăț al protocolului. Și cum treptat privirea mi-a trecut de la fotografiile expoziției la chipurile celor ce se așezau la coadă, la agitația lor veselă, nici nu mi-am dat seama cum s-a încheiat... spectacolul. Abhijit a intervievat un regizor, eu le-am făcut fotografii, am mai schimbat câteva cuvinte cu organizatorul care credea că sunt o mare jurnalistă din Romania (bună glumă, Abhijit) și... gata evenimentul. Așa că... nema prăjitură, nema sandviș, hai Abhijit să mâncăm ceva la Haldiram. Ceva ușor. Ceaiul meu l-am vărsat jumate pe masă, mâncarea chiar ușoară a fost, cam prea ușoară (!).


















De am văzut expozița de la Academia de Arte Frumoase (vezi fotografiile de mai jos) în compania lui Abhijit sau singură, înainte de a mă întâlni cu el, chiar nu-mi amintesc. Aflată pe unul dintre cele două drumuri ce duceau de la Rabindra Sadan la ICCR, Academia de Arte frumoase a fost unul dintre locurile unde am ajuns deseori, căci expozițiile de pictură, fotografie, sculptură erau numeroase. Și m-am mirat de fiecare dată de numărul destul de mare de vizitatori - oameni obișnuiți care pur și simplu în drumul lor intrau, se bucurau de expoziție, plecau. Nu păreau a veni special ci intrau pentru că le era în drum.







Și cum am vărsat jumătate din ceai pe masa Haldiramului, Abhijit mi-a oferit ceai de la vânzătorul ambulant din Rabindra Sadan. Un gest pe care l-am apreciat, căci Abhijit nu câștigă cine știe ce. Când am luat însă o gură am simțit că mi se oprește în gât. Ceaiul era atât de sărat, avea un gust atât de neobișnuit pentru mine că efectiv nu l-am putut bea. Până la urmă m-am scuzat și i-am explicat de ce nu-l pot bea. Am stat pe bancheta lungă, având în fața noastră lacul, artezienele colorate, turnul în dreapta - reperul meu în seară, cine a citit cartea În afara lumii cunoscute știe despre ce vorbesc - , catedrala Sfântul Paul în stânga. Lângă noi - oameni povestind, fotografiindu-se, râzând, mâncând - neapărat pe rândul doi de banchete din ciment, aceasta era regula într-un oraș ce părea fără vreo regulă. 
 
Am venit de multe ori aici, seara, privind apa, luminile, ascultând orașul. Dar asta nu aveam să o știu, era doar prima seară. Abhijit m-a condus la ICCR unde, ca și data trecută, cei de la security m-au întrebat - „Dinner complete?”, modul lor de a-mi arăta că le pasă de mine.
 
Cele două Durga erau luminate, la fel și Nataraja, Tagore era în penumbră...
 Am adormit buștean după ce am vorbit, scurt, acasă.  De acasă.
 
va urma 
 
 
 
 
 
  
 
 
 
 
 
 







Notă: Nici o fotografie, fragment de articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei. 
 
 








 

Comentarii

Postări populare