Ion nebunu’ şi ora de franceză

http://www.hotnews.ro/stiri-2847683-ion-nebunu-ora-franceza.htm

Ion nebunu’ ieşea pe uşă şi intra pe fereastră. Se ridica frumuşel din bancă, în râsetele colegilor, el însuşi cu un zâmbet larg şi fericit pe chip, se îndrepta spre uşă, o deschidea, ieşea ca un actor din scenă, în aplauze şi apoi, peste câteva minute, cât să dea ocol şcolii, intra pe fereastră în sala de clasă şi se aşeza la locul lui, în prima bancă.

Se întâmpla cu vreo trei luni înainte de Revoluţie, într-o şcoală din judeţul Argeş unde fusesem repartizată ca profesoară de franceză. Era primul meu an de stagiatură din cei trei obligatorii. Din fericire, primul a fost şi ultimul, pentru că a venit Revoluţia şi stagiatura a rămas doar prilej de bancuri pentru cei ce trecuseră prin ea. De ce bancuri? Umorul nu e şi el o armă de apărare în faţa realităţii?

Prima dată când Ion nebunu’ a făcut scena asta am înlemnit. Pe moment nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă, apoi am asistat la repetarea ei de încă două ori în ora de franceză. Nu fusesem avertizată în nici un fel despre comportamentul lui diferit de al celorlalţi. Probabil că ai mei colegi s-au gândit la o surpriză în monotonia aceea a comunei. Mi se spusese doar, în timpul practicii agricole, la cules porumb, că „e cam nebun” şi de-aia i se spune astfel. Întrebarea o pusesem eu, din cauza poreclei.

Prima dată, spun, am înlemnit. Până să mă dezmeticesc, Ion nebunu’ era din nou în bancă, în râsetele celorlaţi. A doua oară, în timp ce se îndrepta spre uşă, l-am somat:
- Ion, stai locului în bancă.
Ion n-a văzut, n-a auzit.
Cât să fi durat circul ăsta nu-mi mai aduc aminte, dacă o oră sau mai multe. Ion îşi făcea numărul şi se ducea naibii ora de franceză a clasei a opta nu ştiu care literă.

Cum să procedez cu Ion nebunu’ ca să-l potolesc habar n-aveam. Psihologie făcusem doar un semestru la şcoală şi şi acela cu o babă nebună care avea un soţ prin minister care-i asigurase postul. Iar ea ura fetele (noi eram 99% fete în facultate) aşa că se poate înţelege cam ce psihologie am făcut.

A fost, aşadar, mai mult o întâmplare. Într-o zi, la începutul orei l-am chemat pe Ion şi i-am zis:
- Ioane, uite, vezi tu lecţia asta? Te rog frumos s-o copiezi în caiet.
Ion s-a luminat la faţă, a luat cartea, s-a aşezat în bancă şi nu s-a clintit din ea până la sfârşitul orei. A copiat cuvânt cu cuvânt lecţia în franceză, deşi habar n-avea ce copiază. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. La sfârşitul orei, Ion a venit la catedră cu cartea şi caietul, mi le-a prezentat ca pe un trofeu, mândru şi m-a întrebat:
- Aşa-i, tovarăşa profesoară,că am scris frumos?
L-am lăudat pe Ion. Da, scrisese frumos si merita o notă mare pentru ce făcuse. Cred că i-am dat un 10, nu-mi mai amintesc. Îmi amintesc însă privirea lui Ion, plină de bucurie. Bucuria că a făcut ceva bine, că a fost apreciat. Că nu a mai fost certat, că a fost băgat în seamă şi altfel, nu numai pentru a i se face observaţie.

De atunci, până când am plecat din şcoală, Ion copia, la fiecare oră de franceză, câte o lecţie în caiet. Era singurul caiet în care se afla ceva scris, cel de franceză. La sfârşitul orei venea şi-mi arăta ce a scris, mândru. Nu mai era Ion nebunu, Ion repetentul care atrage atenţia asupra lui făcând pe bufonul. Era Ion, elevul care-şi face lecţiile. Un elev precum ceilalţi.

Ion m-a învăţat atunci multe. Fără să ştiu, din întâmplare, descoperisem graţie lui Ion nebunu’ că oamenii reacţionează mai bine la laude decât la pedepse. Că fiecare copil e diferit şi are nevoie de atenţie, de o vorbă bună, de o şansă. Că trebuie să scoţi în evidenţă calităţile acelui copil şi nu defectele, să-i spui „Bravo” şi nu „Eşti prost, nu faci nimic bine”. Că încurajându-l, laudându-l pentru lucrurile pe care le face bine va căpăta încredere în el însuşi şi îşi va corecta treptat şi micile defecte. Pentru că nu există copii răi ci doar societatea îi face astfel, aşa cum afirma Jean Jacques Rousseau.

Ion nebunu m-a ajutat mai mult decât l-am ajutat eu pe el. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, după ce am plecat din şcoală. Probabil că a redevenit Ion nebunu’, bufonul clasei. Nu ştiu.

De ce vorbesc acum despre Ion nebunu’? Pentru că prea des copiilor, la şcoală, li se spune: „Eşti un tâmpit, un dezordonat, nu înveţi, învăţai mai bine anul trecut, eşti rău, te mişti tot timpul”... Copiii primesc numai mesaje negative la şcoală, dar şi acasă. Nu se poate să facă totul prost, cu siguranţă fac şi lucruri bune. Îi laudă cineva pentru ce fac bine? Ia încearcă şi vei vedea că – nu a doua zi dar în timp – se vor corecta. Ia propriul exemplu. Nu eşti mai eficient când eşti lăudat, răsplătit pentru ceea ce faci? De ce crezi că trebuie să urli la copil ca să-şi îndrepte comportamentul?

Mi se va spune, desigur, că dau lecţii. Nu, nu dau lecţii sau da, dau lecţii. Nu dau lecţii pentru că şi eu am greşit şi mai greşesc, deşi încerc să mă corectez şi să scot în evidenţă lucrurile bune ale copilului meu, să-l laud şi să-l încurajez. Şi zău că de multe ori copilul meu e mult mai bun decât mine.

Şi da, dau lecţii pentru că dacă nu-ţi place o profesie, nu crezi că eşti făcut pentru ea, nu o faci din plăcere, atunci o schimbi. Dacă nu-ţi place să fii profesor atunci renunţi, nu urli încontinuu la copii făcându-i tâmpiţi. Eu am renunţat nu pentru că nu mi-a plăcut să fiu profesor ci pentru că nu aveam răbdare. Şi pentru că mi-am dat seama că pot să fac altceva mult mai bine. Poate că l-am făcut mai bine sau mai puţin bine decât profesoratul, dar cel puţin i-am scutit pe elevi de crizele mele de frustrări şi isterie.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.