Emo - protest în faţa orbilor
Prima oară am auzit cuvântul „emo” de la fiica-mea. Acum vreo şase luni.
„Cutare? Păi cutare e emo!” mi l-a caracterizat ea pe un coleg dintr-o altă clasă. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul şi cum nu voiam să par ignorantă m-am folosit de elemente ajutătoare pentru a mă lămuri. Tonul fusese dispreţuitor, deci „emo” nu era ceva de bine. La fel, privirea. Privirea aceea a adolescentului care te ridică sau te coboară, dar cel mai adesea te coboară, ca pe un nimic, privire pe care nu mai ştiu dacă şi noi am avut-o, când am fost adolescenţi. Cu siguranţă că da, dar cred că era mai puţin tăioasă. Nici nu eram aşa emancipaţi ca generaţia de acum: nu aveam MP3 sau 4, blugi de firmă, mess-uri. E adevărat că citeam mai mult dar privirea ni se îmblânzea şi nicidecum nu se înnegura.
Deci „emo” nu era de bine. Am căutat ulterior cuvântul pe internet – slavă Domnului că are şi părţi bune. De când cu sinuciderea adolescentei ştim cu toţii ce înseamnă „emo”. Sunt fel de fel de opinii acum, pro, contra, unii acuză părinţii, alţii, lumea în care trăim, influenţele, mentalităţile, nimic n-a mai rămas nedisecat. Ei, cei „emo”, spun că sunt nişte copii precum ceilalţi, învaţă, visează.
Adevărat, visează. Şi chiar protestează. În şcoala în care învaţă fiică-mea, o clasă întreagă – „emo” – a venit cu conturul ochilor negru. Negru, negru. Cu părul pe ochi, cu tricouri pe care scria „emo”. De regulă nu sunt chiar aşa de „emo” dar au avut ziua lor de protest, de solidaritate cu cine ştie cine, probabil cu adolescenta sinucigaşă, cu acest curent în care spun că se încadrează.
Body-guarzii i-au lăsat să intre pe poarta şcolii, deşi elevii şcolii au uniforme. Profesorii i-au lăsat să intre în clasă şi s-au prefăcut că nu s-a întâmplat nimic. Cu siguranţă că şi părinţii i-au lăsat să plece de acasă sau să se întoarcă acasă în costumaţia „emo” şi nu i-au întrebat nimic.
Tocmai aici e problema: pe aceşti copii nu-i întreabă nimeni nimic. Generaţia de azi nu comunică deloc cu părinţii, cu profesorii. Comunică doar între ei, şi nu faţă-n faţă, ci pe mess, prin SMS-uri.
Fiica-mea are doi colegi care şi-au crestat încheieturile mâinilor cu cuţitul. Nu a văzut nimeni nimic: părinţii, profesorii n-au observat. Ei, copiii, au observat însă şi i-au întrebat de ce au făcut acest gest. Cei doi au dat din umeri: aşa le-a venit. Nu s-a solidarizat nimeni cu ei, din contră, un torent de invective s-a năpustit asupră-le. Acum sunt priviţi ca nişte ciudaţi şi sunt ocoliţi de către ceilalţi, ca nişte ciumaţi.
Gestul lor a fost însă de protest. Faţă de indiferenţa lumii în care trăiesc. Faţă de indiferenţa părinţilor care nu observă că se mutilează fizic şi nu observă pentru că ei, la rândul lor, sunt mutilaţi sufleteşte. Nu se poate să stai cu copilul tău în casă şi acesta să fie un străin pentru tine. Nu se poate să stai la masă cu copilul tău şi să nu vezi că acesta şi-a crestat încheieturile, că-şi face conturul ochilor de parcă s-ar duce la carnavalul morţii, că tricourile lui au culoarea doliului când ar trebui să fie ale curcubeului.
De fapt, se poate. Când părinţii nu comunică deloc cu copiii, când îi tratează ca pe nişte obiecte, când nu mai au timp şi nici nu vor să-şi facă pentru a afla ce dorinţe au, ce suferinţe. Iar atunci ei, copiii, protestează. Se îmbracă în doliu, se mutilează, se aruncă de la ferestre dar părinţii, profesorii sunt prea orbi ca să vadă ceva şi să ia aminte.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
„Cutare? Păi cutare e emo!” mi l-a caracterizat ea pe un coleg dintr-o altă clasă. Nu ştiam ce înseamnă cuvântul şi cum nu voiam să par ignorantă m-am folosit de elemente ajutătoare pentru a mă lămuri. Tonul fusese dispreţuitor, deci „emo” nu era ceva de bine. La fel, privirea. Privirea aceea a adolescentului care te ridică sau te coboară, dar cel mai adesea te coboară, ca pe un nimic, privire pe care nu mai ştiu dacă şi noi am avut-o, când am fost adolescenţi. Cu siguranţă că da, dar cred că era mai puţin tăioasă. Nici nu eram aşa emancipaţi ca generaţia de acum: nu aveam MP3 sau 4, blugi de firmă, mess-uri. E adevărat că citeam mai mult dar privirea ni se îmblânzea şi nicidecum nu se înnegura.
Deci „emo” nu era de bine. Am căutat ulterior cuvântul pe internet – slavă Domnului că are şi părţi bune. De când cu sinuciderea adolescentei ştim cu toţii ce înseamnă „emo”. Sunt fel de fel de opinii acum, pro, contra, unii acuză părinţii, alţii, lumea în care trăim, influenţele, mentalităţile, nimic n-a mai rămas nedisecat. Ei, cei „emo”, spun că sunt nişte copii precum ceilalţi, învaţă, visează.
Adevărat, visează. Şi chiar protestează. În şcoala în care învaţă fiică-mea, o clasă întreagă – „emo” – a venit cu conturul ochilor negru. Negru, negru. Cu părul pe ochi, cu tricouri pe care scria „emo”. De regulă nu sunt chiar aşa de „emo” dar au avut ziua lor de protest, de solidaritate cu cine ştie cine, probabil cu adolescenta sinucigaşă, cu acest curent în care spun că se încadrează.
Body-guarzii i-au lăsat să intre pe poarta şcolii, deşi elevii şcolii au uniforme. Profesorii i-au lăsat să intre în clasă şi s-au prefăcut că nu s-a întâmplat nimic. Cu siguranţă că şi părinţii i-au lăsat să plece de acasă sau să se întoarcă acasă în costumaţia „emo” şi nu i-au întrebat nimic.
Tocmai aici e problema: pe aceşti copii nu-i întreabă nimeni nimic. Generaţia de azi nu comunică deloc cu părinţii, cu profesorii. Comunică doar între ei, şi nu faţă-n faţă, ci pe mess, prin SMS-uri.
Fiica-mea are doi colegi care şi-au crestat încheieturile mâinilor cu cuţitul. Nu a văzut nimeni nimic: părinţii, profesorii n-au observat. Ei, copiii, au observat însă şi i-au întrebat de ce au făcut acest gest. Cei doi au dat din umeri: aşa le-a venit. Nu s-a solidarizat nimeni cu ei, din contră, un torent de invective s-a năpustit asupră-le. Acum sunt priviţi ca nişte ciudaţi şi sunt ocoliţi de către ceilalţi, ca nişte ciumaţi.
Gestul lor a fost însă de protest. Faţă de indiferenţa lumii în care trăiesc. Faţă de indiferenţa părinţilor care nu observă că se mutilează fizic şi nu observă pentru că ei, la rândul lor, sunt mutilaţi sufleteşte. Nu se poate să stai cu copilul tău în casă şi acesta să fie un străin pentru tine. Nu se poate să stai la masă cu copilul tău şi să nu vezi că acesta şi-a crestat încheieturile, că-şi face conturul ochilor de parcă s-ar duce la carnavalul morţii, că tricourile lui au culoarea doliului când ar trebui să fie ale curcubeului.
De fapt, se poate. Când părinţii nu comunică deloc cu copiii, când îi tratează ca pe nişte obiecte, când nu mai au timp şi nici nu vor să-şi facă pentru a afla ce dorinţe au, ce suferinţe. Iar atunci ei, copiii, protestează. Se îmbracă în doliu, se mutilează, se aruncă de la ferestre dar părinţii, profesorii sunt prea orbi ca să vadă ceva şi să ia aminte.
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii