Mâine, ultima zi?
Eu nu am nimic cu Dana Deac. E colegă de breaslă, o cunosc oarecum, mi se pare o femeie inteligentă şi e o bună profesionistă. Îmi pare rău că e nevoită să treacă prin astfel de momente şi că se află într-o astfel de situaţie pe care doar cei care trec prin ea o pot înţelege cu adevărat. Inima mi se strînge când aud că un cunoscut de-al meu suferă şi gesturile umanitare ale semenilor îmi arată că încă mai suntem oameni.
Totuşi, mă întreb (şi aici doresc să fiu bine înţeleasă, căci sunt sigură că Dana Deac nu are nici un amestec) : gestul Fundaţiei Renaşterea, de a deschide un cont pe numele Danei, spre a o ajuta să suporte costul operaţiei de la Viena, de ce nu este repetabil pentru fiecare dintre femeile diagnosticate cu cancer la san? Nu am cum să nu mă întreb de ce Fundaţia Renaşterea nu face acest gest pentru miile de anonime...
Pe de altă parte, Dana spunea ca nu doreşte să se răzbune pe medicul care nu a interpretat corect prima mamografie. Eu cred că nu e vorba de răzbunare ci de dreptate. Dacă acest medic ar fi sancţionat, dacă i s-ar face numele cunoscut, ar fi oprit de la a repeta greşeala şi sute de femei poate că ar fi salvate.
Reiau aici un articol, scris pentru prietena mea anonimă şi postat pe blog pe 23 martie. De atunci au trecut două luni dar mâine poate fi în continuare ultima zi.
"Deasupra spitalului un cârd de ciori zboară şi mă trece un fior rece. Prietena mea zâmbeşte strâmb şi zice, abia şoptit şi privind spre copacul care-şi scutură florile albe: „Cu orice aş putea să mă obişnuiesc de aici dar nu cu ciorile astea. Parcă prevestesc moarte”.
Moartea e acolo, instalată în trup şi e o chestiune de timp până când va pune stăpânire definitiv pe el. Prietena mea ştie lucrul acesta dar, cu încăpăţânarea celui ce nu mai are nimic de pierdut, s-a luat la trântă cu moartea. Ştie că nu va ieşi învingătoare dar, deocamdată, o ţine la o oarecare distanţă. Poate până mâine sau poate până peste doi ani.
Pentru ea, prietena mea bolnavă de cancer, timpul se măsoară altfel şi aceasta de când a aflat: „Aveţi cancer, mi s-a spus pe un ton indiferent, rece. Timpul s-a comprimat brusc şi au început să-mi vâjâie urechile. Când am ieşit din cabinet, eram alt om. Am văzut altfel natura înconjurătoare, cărţile care încă mai aşteptau să fie citite, relaţiile interumane întrerupte sau insuficient abordate şi multe altele nefăcute. Am simţit bulversarea inerentă unei situaţii grave, chiar fatale. M-am perceput izolată într-un anume fel de acest fatidic diagnostic. Cu destul efort, am căutat să redevin raţională apoi, conştientizând lucruri pe care le-aş fi putut face şi nu le-am făcut relativ la preîntâmpinarea situaţiei în care mă aflam. De ce tocmai eu? m-am întrebat, dar este o întrebare retorică, pentru că răspunsurile, chiar dacă există, nu rezolvă decât în prea mică măsură problemele. Şi din nou a trebuit să apelez la toată puterea mea de a raţiona când am constatat că mulţi dintre cei apropiaţi, rude sau prieteni, aveau nevoie de încurajare vizavi de situaţia mea. Astfel, a trebuit să dau dovadă de optimism, de tărie, pentru ei, de fapt pentru mine”.
Rândurile acestea nu sunt inventate. Prietena mea le-a pus pe hârtie pentru un articol pe care l-am scris cu ceva timp în urmă. Cu ceva timp? Da, dar pentru noi două timpul curge altfel. Viaţa ei, ca a atâtor altor oameni care află – destul de brutal, direct, fără menajamente – că au o boală incurabilă, s-a oprit pentru o clipă, a încremenit sub şoc.
Şi-a reluat cursul, apoi, dar nimic nu mai este la fel ca înainte de momentul semnului negru al crucii făcut deasupra-i. Timpul ei e măsurat altfel decât al nostru, al celor ce ne plecăm capetele, jenaţi, încurcaţi, când îi întâlnim privirea. Fiindcă nu ştim ce să-i spunem, cum să reacţionăm. Nu ne-a învăţat nimeni cum să încurajăm un om care mai are de trăit câţiva ani sau câteva luni. Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Să-i spunem că mâine va fi mai bine când evidenţa ne contrazice iar vorbele noastre sună fals?
Prietena mea însă e o luptătoare. Nu e vedetă, nu apare la televizor în campanii, este una dintre anonimele care se luptă cu mizeria din spitale, cu lipsa medicamentelor, cu indiferenţa personalului medical. Părul i-a căzut de două ori în urma chimioterapiei, răul i-a răscolit trupul şi i l-a împuţinat pentru a-i umfla abdomenul apoi, nu poate sta în picioare prea mult şi totuşi îi dă morţii cu tifla. Casa ei e plină de cărţile cumpărate în ultima vreme, cărţi pe care ştie că nu o să apuce să le citească pe toate, dar cel puţin, după cum zice, îşi face damblaua, are volumele pe care şi-ar fi dorit să le citească.
Prietena mea e o luptătoare. Nu se plânge niciodată şi nu vorbeşte despre episoadele de la spital, despre perfuzii, analize, speranţe într-un viitor care are capătul foarte aproape. Vorbeşte despre viaţă, citeşte, şi în preajma ei mă simt tare ruşinată. Problemele mele pălesc şi mi-e ruşine să-i spun că mă doare ceva când pe ea o doare tot corpul şi nu se plânge. Mi-este, de asemenea, foarte jenă să-i spun că mi-e lene să mă duc până la piaţă să cumpăr ceapă verde când ea abia mai poate ieşi din casă. Mi-e ruşine de mine, de timpul pe care-l irosesc şi pe care ea nu-l mai are. Mi-e ruşine de mine că mă îmbărbătează şi-şi susţine psihic familia când ar trebui să fie invers. Nu suportă să fie compătimită şi-şi ia neputinţa fizică peste picior atunci când sunt de faţă la o scenă de slăbiciune.
Mâine poate fi ultima zi pentru prietena mea, pentru colegul de serviciu, pentru copilul vecinului. Milioane de oameni îşi pun, zilnic, întrebarea “De ce tocmai eu?” şi tot zilnic aşteaptă minunea unei schimbări a destinului. Speră în apariţia unui nou medicament care să le vindece boala, speră ca filmele ştiinţifico-fantastice în care celulele sunt înlocuite să devină realitate. Dar până mâine mai este încă o zi…"
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autorului.
Totuşi, mă întreb (şi aici doresc să fiu bine înţeleasă, căci sunt sigură că Dana Deac nu are nici un amestec) : gestul Fundaţiei Renaşterea, de a deschide un cont pe numele Danei, spre a o ajuta să suporte costul operaţiei de la Viena, de ce nu este repetabil pentru fiecare dintre femeile diagnosticate cu cancer la san? Nu am cum să nu mă întreb de ce Fundaţia Renaşterea nu face acest gest pentru miile de anonime...
Pe de altă parte, Dana spunea ca nu doreşte să se răzbune pe medicul care nu a interpretat corect prima mamografie. Eu cred că nu e vorba de răzbunare ci de dreptate. Dacă acest medic ar fi sancţionat, dacă i s-ar face numele cunoscut, ar fi oprit de la a repeta greşeala şi sute de femei poate că ar fi salvate.
Reiau aici un articol, scris pentru prietena mea anonimă şi postat pe blog pe 23 martie. De atunci au trecut două luni dar mâine poate fi în continuare ultima zi.
"Deasupra spitalului un cârd de ciori zboară şi mă trece un fior rece. Prietena mea zâmbeşte strâmb şi zice, abia şoptit şi privind spre copacul care-şi scutură florile albe: „Cu orice aş putea să mă obişnuiesc de aici dar nu cu ciorile astea. Parcă prevestesc moarte”.
Moartea e acolo, instalată în trup şi e o chestiune de timp până când va pune stăpânire definitiv pe el. Prietena mea ştie lucrul acesta dar, cu încăpăţânarea celui ce nu mai are nimic de pierdut, s-a luat la trântă cu moartea. Ştie că nu va ieşi învingătoare dar, deocamdată, o ţine la o oarecare distanţă. Poate până mâine sau poate până peste doi ani.
Pentru ea, prietena mea bolnavă de cancer, timpul se măsoară altfel şi aceasta de când a aflat: „Aveţi cancer, mi s-a spus pe un ton indiferent, rece. Timpul s-a comprimat brusc şi au început să-mi vâjâie urechile. Când am ieşit din cabinet, eram alt om. Am văzut altfel natura înconjurătoare, cărţile care încă mai aşteptau să fie citite, relaţiile interumane întrerupte sau insuficient abordate şi multe altele nefăcute. Am simţit bulversarea inerentă unei situaţii grave, chiar fatale. M-am perceput izolată într-un anume fel de acest fatidic diagnostic. Cu destul efort, am căutat să redevin raţională apoi, conştientizând lucruri pe care le-aş fi putut face şi nu le-am făcut relativ la preîntâmpinarea situaţiei în care mă aflam. De ce tocmai eu? m-am întrebat, dar este o întrebare retorică, pentru că răspunsurile, chiar dacă există, nu rezolvă decât în prea mică măsură problemele. Şi din nou a trebuit să apelez la toată puterea mea de a raţiona când am constatat că mulţi dintre cei apropiaţi, rude sau prieteni, aveau nevoie de încurajare vizavi de situaţia mea. Astfel, a trebuit să dau dovadă de optimism, de tărie, pentru ei, de fapt pentru mine”.
Rândurile acestea nu sunt inventate. Prietena mea le-a pus pe hârtie pentru un articol pe care l-am scris cu ceva timp în urmă. Cu ceva timp? Da, dar pentru noi două timpul curge altfel. Viaţa ei, ca a atâtor altor oameni care află – destul de brutal, direct, fără menajamente – că au o boală incurabilă, s-a oprit pentru o clipă, a încremenit sub şoc.
Şi-a reluat cursul, apoi, dar nimic nu mai este la fel ca înainte de momentul semnului negru al crucii făcut deasupra-i. Timpul ei e măsurat altfel decât al nostru, al celor ce ne plecăm capetele, jenaţi, încurcaţi, când îi întâlnim privirea. Fiindcă nu ştim ce să-i spunem, cum să reacţionăm. Nu ne-a învăţat nimeni cum să încurajăm un om care mai are de trăit câţiva ani sau câteva luni. Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Să-i spunem că mâine va fi mai bine când evidenţa ne contrazice iar vorbele noastre sună fals?
Prietena mea însă e o luptătoare. Nu e vedetă, nu apare la televizor în campanii, este una dintre anonimele care se luptă cu mizeria din spitale, cu lipsa medicamentelor, cu indiferenţa personalului medical. Părul i-a căzut de două ori în urma chimioterapiei, răul i-a răscolit trupul şi i l-a împuţinat pentru a-i umfla abdomenul apoi, nu poate sta în picioare prea mult şi totuşi îi dă morţii cu tifla. Casa ei e plină de cărţile cumpărate în ultima vreme, cărţi pe care ştie că nu o să apuce să le citească pe toate, dar cel puţin, după cum zice, îşi face damblaua, are volumele pe care şi-ar fi dorit să le citească.
Prietena mea e o luptătoare. Nu se plânge niciodată şi nu vorbeşte despre episoadele de la spital, despre perfuzii, analize, speranţe într-un viitor care are capătul foarte aproape. Vorbeşte despre viaţă, citeşte, şi în preajma ei mă simt tare ruşinată. Problemele mele pălesc şi mi-e ruşine să-i spun că mă doare ceva când pe ea o doare tot corpul şi nu se plânge. Mi-este, de asemenea, foarte jenă să-i spun că mi-e lene să mă duc până la piaţă să cumpăr ceapă verde când ea abia mai poate ieşi din casă. Mi-e ruşine de mine, de timpul pe care-l irosesc şi pe care ea nu-l mai are. Mi-e ruşine de mine că mă îmbărbătează şi-şi susţine psihic familia când ar trebui să fie invers. Nu suportă să fie compătimită şi-şi ia neputinţa fizică peste picior atunci când sunt de faţă la o scenă de slăbiciune.
Mâine poate fi ultima zi pentru prietena mea, pentru colegul de serviciu, pentru copilul vecinului. Milioane de oameni îşi pun, zilnic, întrebarea “De ce tocmai eu?” şi tot zilnic aşteaptă minunea unei schimbări a destinului. Speră în apariţia unui nou medicament care să le vindece boala, speră ca filmele ştiinţifico-fantastice în care celulele sunt înlocuite să devină realitate. Dar până mâine mai este încă o zi…"
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi publicate fără acordul autorului.
Comentarii