"Sunt un copil rău!"
Subiectul e delicat şi adevărul nu se va şti niciodată sută la sută. Pentru că unul acuză şi celălalt se apără, or, în acest caz fiecare are adevărul lui. Cu atât mai mult cu cât acuzatorul e copil – se ştie că acesta nu minte, spune întotdeauna adevărul. Eu cred că depinde de copil, de procentul diabolic pe care-l are fiecare dintre noi. „Fetiţa şi ţigara”, carte a lui Benoit Duteurtre, este un bun exemplu de perversitate a sufletului uman. Personajul prinicipal este trimis la moarte pe baza unei declaraţii false a unei fetiţe de cinci ani.
În plan real, o educatoare este acuzată că a legat mâinile şi picioarele unui băiat de şase ani cu scoci, pentru că nu voia să doarmă la prânz. Ca să fie sigură că n-o deranjează, i-a pus şi la gură câteva fâşii. Ce să-i faci, n-avea alt material didactic la îndemână, doar se aflau în grădiniţă. Copilul s-a plâns părinţilor, aceştia au venit la grădiniţă, indignaţi, educatoarea neagă. Se întrevede o anchetă destul de dificilă sau poate simplă, depinde. Dacă au mai fost antecedente, plângeri de acest fel, nu sunt eu în măsură să dau sfaturi de conducere a unei anchete.
Numai că acest caz îmi aduce aminte de „povestea” spusă de fiică-mea acum vreo lună. Fiică-mea nu mai e la grădinţă, dar pe ea au marcat-o unele întâmplări aşa cum pe mine m-au impresionat altele. De pildă, eu ţin minte foarte clar cum la prima grădiniţă unde am înscris-o, una particulară, la ora de sport profesoara a tras-o de perciuni pentru că nu se mişca destul de repede. Era spre sfârşitul anului şcolar. I-am semnalat directoarei acest fapt şi în anul următor nu am mai văzut-o în grădiniţă. Cred că nu am fost singura care s-a plâns de comportamentul acelei profesoare pe care o plăteam ca s-o tragă de urechi pe fiică-mea.
După o vreme am muta-o pe fiică-mea la o grădiniţă de stat. În prima vineri, când m-am dus s-o iau din clasă, copiii stăteau liniştiţi pe scăunele, la vreo jumătate de metru de ferestrele pe al căror pervaz erau aşezate frumos jucăriile. Întâi am crezut că se uită la televizor, dar nu era nici un televizor în cameră şi i-am împărtăşit educatoarei mirarea mea. „A, se uită la jucării, mi-a zis ea foarte senină. Mai era o jumătate de oră până să se termine programul şi am zis să nu mai deranjeze jucăriile, să le găsească la locul lor luni dimineaţa”. Gestul mi s-a părut de un cinism îngrozitor, ca o pedeapsă, şi nemeritată în plus, şi needucativă. Mi-am spus: „Doamne, unde mi-am adus copilul?!”
Luni dimineaţă eram în biroul directoarei şi o rugam să o mute la o altă grupă. „Nu vă înţeleg, e o educatoare foarte bună, are experienţă, nu înţeleg ce v-a deranjat”. A mutat-o totuşi „la două domnişoare tinere, studente”.
Aici întră în scenă amintirea fiicei mele. La momentul respectiv îmi relatase câte ceva, dar ca pe o ameninţare, nicidecum ca pe un fapt. Îi spusesem atunci: „Dacă se întâmplă aşa ceva te rog frumos să-mi zici imediat, da?” Nu mi-a povestit nimic iar eu am crezut până mai acum o lună că au fost doar vorbe aruncate ca să sperie nişte copii de şase ani, deşi şi ameninţarea e terorizantă.
Aşadar, amintirea fiicei mele este aceasta: când copiii nu erau cuminţi, erau dezbrăcaţi în chiloţi, domnişoara X le punea o pancartă la gât pe care scria: „Sunt un copil rău” şi-i punea să intre în fiecare clasă a grădiniţei. Cred că am făcut ochii cât cepele: „Tu vorbeşti serios? Şi cine a păţit aşa? Tu ai păţit aşa?”. Ea nu, dar băiatul Y, băiatul Z...
Se poate ca părinţii să nu fi aflat niciodată cărui regim nazist au fost supuşi copiii lor. Aşa cum niciodată nu voi şti dacă s-a întâmplat sau a fost o ameninţare, la un moment dat, iar imaginaţia prezentă a fiicei mele a dezvoltat-o acum.
Astfel de cazuri de presiune psihologică, ameninţări, violenţe fizice există, din păcate şi unele sunt aflate la timp, altele, peste ani, altele, niciodată. În acelaşi timp, cazuri sunt inventate şi e greu de dovedit adevărul. Nu neg faptul că există educatori, învăţători, profesori care se poartă exemplar şi pot fi luaţi drept model. Numai că sunt din ce în ce mai puţini.
Ce e de făcut într-un sistem spre care se îndreaptă tot mai mulţi suplinitori şi din ce în ce mai puţini oameni cu studii de pedagogie, un minim de psihologie? În familiile în care părinţii au din ce în ce mai puţin timp să stea de vorbă cu ai lor copii? Într-o societate din ce în ce mai violentă?
Sunt întrebări retorice atâta timp cât fiecare dintre noi dă din umeri şi zice: Mie nu mi se poate întâmpla, pe mine nu mă interesează!
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
În plan real, o educatoare este acuzată că a legat mâinile şi picioarele unui băiat de şase ani cu scoci, pentru că nu voia să doarmă la prânz. Ca să fie sigură că n-o deranjează, i-a pus şi la gură câteva fâşii. Ce să-i faci, n-avea alt material didactic la îndemână, doar se aflau în grădiniţă. Copilul s-a plâns părinţilor, aceştia au venit la grădiniţă, indignaţi, educatoarea neagă. Se întrevede o anchetă destul de dificilă sau poate simplă, depinde. Dacă au mai fost antecedente, plângeri de acest fel, nu sunt eu în măsură să dau sfaturi de conducere a unei anchete.
Numai că acest caz îmi aduce aminte de „povestea” spusă de fiică-mea acum vreo lună. Fiică-mea nu mai e la grădinţă, dar pe ea au marcat-o unele întâmplări aşa cum pe mine m-au impresionat altele. De pildă, eu ţin minte foarte clar cum la prima grădiniţă unde am înscris-o, una particulară, la ora de sport profesoara a tras-o de perciuni pentru că nu se mişca destul de repede. Era spre sfârşitul anului şcolar. I-am semnalat directoarei acest fapt şi în anul următor nu am mai văzut-o în grădiniţă. Cred că nu am fost singura care s-a plâns de comportamentul acelei profesoare pe care o plăteam ca s-o tragă de urechi pe fiică-mea.
După o vreme am muta-o pe fiică-mea la o grădiniţă de stat. În prima vineri, când m-am dus s-o iau din clasă, copiii stăteau liniştiţi pe scăunele, la vreo jumătate de metru de ferestrele pe al căror pervaz erau aşezate frumos jucăriile. Întâi am crezut că se uită la televizor, dar nu era nici un televizor în cameră şi i-am împărtăşit educatoarei mirarea mea. „A, se uită la jucării, mi-a zis ea foarte senină. Mai era o jumătate de oră până să se termine programul şi am zis să nu mai deranjeze jucăriile, să le găsească la locul lor luni dimineaţa”. Gestul mi s-a părut de un cinism îngrozitor, ca o pedeapsă, şi nemeritată în plus, şi needucativă. Mi-am spus: „Doamne, unde mi-am adus copilul?!”
Luni dimineaţă eram în biroul directoarei şi o rugam să o mute la o altă grupă. „Nu vă înţeleg, e o educatoare foarte bună, are experienţă, nu înţeleg ce v-a deranjat”. A mutat-o totuşi „la două domnişoare tinere, studente”.
Aici întră în scenă amintirea fiicei mele. La momentul respectiv îmi relatase câte ceva, dar ca pe o ameninţare, nicidecum ca pe un fapt. Îi spusesem atunci: „Dacă se întâmplă aşa ceva te rog frumos să-mi zici imediat, da?” Nu mi-a povestit nimic iar eu am crezut până mai acum o lună că au fost doar vorbe aruncate ca să sperie nişte copii de şase ani, deşi şi ameninţarea e terorizantă.
Aşadar, amintirea fiicei mele este aceasta: când copiii nu erau cuminţi, erau dezbrăcaţi în chiloţi, domnişoara X le punea o pancartă la gât pe care scria: „Sunt un copil rău” şi-i punea să intre în fiecare clasă a grădiniţei. Cred că am făcut ochii cât cepele: „Tu vorbeşti serios? Şi cine a păţit aşa? Tu ai păţit aşa?”. Ea nu, dar băiatul Y, băiatul Z...
Se poate ca părinţii să nu fi aflat niciodată cărui regim nazist au fost supuşi copiii lor. Aşa cum niciodată nu voi şti dacă s-a întâmplat sau a fost o ameninţare, la un moment dat, iar imaginaţia prezentă a fiicei mele a dezvoltat-o acum.
Astfel de cazuri de presiune psihologică, ameninţări, violenţe fizice există, din păcate şi unele sunt aflate la timp, altele, peste ani, altele, niciodată. În acelaşi timp, cazuri sunt inventate şi e greu de dovedit adevărul. Nu neg faptul că există educatori, învăţători, profesori care se poartă exemplar şi pot fi luaţi drept model. Numai că sunt din ce în ce mai puţini.
Ce e de făcut într-un sistem spre care se îndreaptă tot mai mulţi suplinitori şi din ce în ce mai puţini oameni cu studii de pedagogie, un minim de psihologie? În familiile în care părinţii au din ce în ce mai puţin timp să stea de vorbă cu ai lor copii? Într-o societate din ce în ce mai violentă?
Sunt întrebări retorice atâta timp cât fiecare dintre noi dă din umeri şi zice: Mie nu mi se poate întâmpla, pe mine nu mă interesează!
Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii
Atunci mi-am dat seama definitiv ca sint in tara gresita.