Eliberarea

Urca treptele, unu, doi, trei, mai avea încă opt şi ajungea la etaj, acolo unde era camera lui. Se obişnuise să numere în gând, pentru a duce mai uşor greutatea trupului pe care-l ţinea în braţe, şi pe care-l urca la etaj zilnic, cu gesturile cu care duci o ofrandă zeilor: o mână pe sub picioarele îndoite, cealaltă, pe după subsuori. Nu mai era nevoie de mult să numere în gând, trupul devenea pe zi ce trecea mai uşor, se subţia, se împuţina, era din ce în ce mai aproape de imaterial, de Dumnezeu.

Într-adevăr, nu mai era mult. Cei din jurul ei percepeau totul ca pe-un chin de care avea să scape. Nu spunea nimănui – cine ar fi înţeles-o, cine ar fi crezut-o? – că şi-ar fi dorit să fie pusă la încercare până la moarte, dacă asta era condiţia pentru a fi alături de el. Pe de altă parte, îşi dădea seama că e egoistă, fiindcă orice zi în plus însemna suferinţă din partea lui, durere. Fusese însă învins prea devreme. Aşa-i spuseseră medicii, că era prea devreme pentru momentul final.

Doar dacă… Doar dacă?… reluase ea propoziţia, dar medicul nu mai zisese nimic, tăcuse, muşcându-şi buzele, de parcă îi părea rău că ar fi spus nespusul. Doar dacă nu obosise să mai lupte, continuase ea ideea în gând. Da, mai mult ca sigur că el îşi dorea moartea, o chema, o invoca în nopţile lungi în care se trezea ţipând, transpirat, speriat. Poate că atunci, când spunea vorbe de neînţeles, împreunându-şi mâinile, ca pentru o rugă, se adresa lui Dumnezeu, implorându-l să-l ia, pentru a o izbăvi pe ea. Atunci ea îi lua mâinile într-ale ei, şi i le mângâia, i le uda cu lacrimi pe care el însă, în agonie fiind, nu le mai vedea. Îi ţinea mâinile strâns într-ale ei, gest aprope inutil, fiindcă el nu mai avea nici pic de forţă spre a se zbate, şi făcea asta numai pentru a nu-l mai vedea în acea poziţie, de rugă spre Cel de sus.

Nu aşa îşi imaginaseră ei viaţa împreună. Se căsătoriseră din dragoste, multă dragoste, şi de aici căpătaseră ei forţa de a învinge sărăcia, problemele legate de religie. Gândeau că Dumnezeu e numai unul şi că atunci când doi oameni se iubesc, El, Cel de sus, le dă binecuvântarea. A fost însă singurul care le-a acordat-o, fiindcă părinţii lor i-au renegat. Nici măcar acum, când nimic nu mai conta din trecut, nu reuşiseră să-i ierte pe deplin. Iertarea dată era doar un favor muribundului, era doar o concesie de moment. Îşi făcuseră deci singuri un rost pe lume, rostul material, fiindcă sufleteşte erau foarte bogaţi, aveau o bibliotecă din lemn, dăruită de un prieten, pe care o umpluseră cu cărţi, citeau foarte mult şi în fiecare seară deveneau şi mai bogaţi, prin cunoştinţele celuilalt. Nu aveau bani decât de cartofi, şi dădeau meditaţii, pentru a-şi putea termina facultatea, dar în nici o zi nu s-au plâns, nu s-au certat, nu s-au învinuit pentru sărăcia lor. Nu s-au plâns fiindcă o ignorau, ei nu-i păsa că îmbrăca aceeaşi fustă, pe care o spăla seara şi o călca dimineaţa, iar pe el nu-l interesa că perechea de pantofi pe care-o purta aproape că nu mai putea fi cârpită. Se iubeau, şi acesta era cel mai important lucru din viaţa lor.

După ce au terminat facultatea, norocul le-a surâs, au dat concurs pentru posturi în firme private, erau tineri, ambiţioşi, deştepţi, cu idei, patronii străini i-au plăcut şi i-au angajat. Erau foarte bine plătiţi, şi şi-au cumpărat casă în doi ani, apoi maşină, era mai mult decât visaseră ei vreodată, uneori parcă se şi temeau de atâta noroc, atâta fericire şi, într-adevăr, după şapte ani, viaţa lor s-a schimbat. Cine hotărâse asta şi de ce? N-au ştiut niciodată de ce ei, de ce nu alţii, de ce acum şi nu peste 40 de ani? A fost prima dată când Iulia s-a revoltat, când l-a blestemat pe Dumnezeu, dar el i-a oprit mâna ridicată spre Cer, rugând-o să înceteze, asta era crucea lor, trebuia s-o poarte cu demnitate, să se bucure de anii, lunile, zilele pe care le mai aveau de trăit împreună.

Un an a mai putut merge Liviu la serviciu, apoi leucemia s-a declanşat rapid, devorând pe zi ce trecea corpul odinioară atletic. Sufereau amândoi, Iulia pentru că nu-l putea ajuta, Liviu, pentru că nu voia să-i fie o povară. La început, au avut discuţii pe această temă în fiecare zi, Liviu o implora să se ducă la serviciu, să-şi continue viaţa socială, el se va descurca, puteau angaja o infirmieră, doar aveau bani, nu trebuia să facă ea acele lucruri umilitoare, atât pentru el cât şi pentru cel care le îndeplinea. Iulia însă nici n-a vrut să audă, doar erau împreună la bine şi la rău, nu-şi amintea? Cum putuse uita? Nu avea să-l părăsească o clipă.

Curând a fost nevoie de un cărucior, nu se mai putea deplasa, şi Iulia purta pe braţe, în fiecare dimineaţă, trupul puţintel, de la etaj la parter, unde se afla căruciorul, şi viaţa lor se desfăşura în jurul acestuia. Insista să iasă în parc, la plimbare, la aer, să se bucure în continuare de flori, de iarbă. Nu-i vedea niciodată lacrimile curgându-i pe obraji, căci l-ar fi certat, l-ar fi dojenit. Dar Liviu nu se putea abţine, era mai mult decât putea suporta. Nu era durerea fizică, pentru asta erau remedii trecătoare, dar existau totuşi. Era durerea sufletului, faptul că o trădase, nu-i oferise viaţa pe care i-o promisese. Iată, se chinuia cu el… devenise o povară. În ultima vreme se gândea din ce în ce mai mult la sinucidere, era singurul mod de a–i mai dovedi că o iubeşte până la moarte, aşa cum jurase. Va fi liberă, e tânără, ştia că-l va iubi întotdeauna, indiferent de ce se va întâmpla, de aceea trebuia să-i redea libertatea.
O făcu într-o dimineaţă, cu cinci minute înainte ca ea să vină cu buchetul de flori cules din grădină. Cu un ultim efort, sparse cele câteva fiole de morfină şi le înghiţi. Ultimul lucru pe care-l văzu, înainte de a se face întuneric, a fost chipul ei, zâmbindu-i. Da, încă nu-şi dăduse seama…

În dimineaţa aceea, pentru ultima oară, Iulia ducea pe braţe, mai greu ca nicicând până atunci, o ofrandă: dragostea lor. Cobora treptele numărând în gând, unu, doi, trei, şi lacrimile picurau pe mâinile lui, împreunate, pentru o ultimă oară, a rugă.

Notă: Nici un articol, fragment al unui articol sau fotografie nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.

Comentarii

Anonim a spus…
uneori...te intrebi...ridici pumnii...si...ii lasi neputincios pe langa trup...neintelegand ...DE CE????
o neputinta...parca mai grea ca moartea insasi...
o poveste ce te infioara...te doare...
maiarizescudz
Anonim a spus…
Groaznic, oribil si ca ea sunt sute, mii de oameni care se chinuie zilnic fie cu un copil handicapat, fie cu un sot bolnav, fie cu un parinte invalid. Stiu ca Dumnezeu si biserica pedepseste sinuciderea, dar in acest caz a fost o binefacere pentru amandoi.
Stiu ca sunt asemenea cazuri dar parca as vrea sa citesc si despre oameni care s-au luptat cu boala si au invins, asa cum am gasit eu in troleul 61 o femeie trecuta de 70 care invinsese cancerul si chiar in ziua aceea cand am mers amandoua fara sa stim la inceput ce greutati ne-a incercat viata primisese vestea ca analizele erau bune. Sa fi vazut fata femeii cand ne spunea la toti de acolo din troleu cum e fericita si ca-i vine sa zburde chiar daca sub brat avea punguta, "poseta" cum spunea ea lipita de corp din cauza anusului contra naturii pe care doctorul a fost nevoit sa-l faca ca sa o salveze. Multumea lui Dumnezeu ca o ajutase si de data aceasta sa treaca cu bine peste incercare. In ziua aceea mi-am dat seama ce inseamna pentru acea femeie sa traiasca clipa. Mi-am promis ca voi trai si eu clipa dar din pacate promisiunea nu a durat decat 5 minute, apoi am uitat si am inceput din nou sa-mi fac griji de tampenii, ca de exemplu ca nu-mi va iesi proiectul pe care-l incepusem si care pana la urma a iesit dar eu m-am framantat 3 zile si 3 nopti degeaba. In zadar scriu ziarele sa traim clipa sa nu ne facem griji inutile, eu nu, imi fac si uite asa mai tai o luna din viata mea si in loc sa mor conform mediei propuse de nu stiu ce statistici voi muri la jumatate. Daca ma gandesc bine la cate griji imi fac s-ar putea sa fiu chiar moarta.
Am palavragit asa de mult pentru ca vreau sa uit ce am citit. Azi chiar nu vreau sa plang cu toate ca citind articolul iti vine sa plangi in hohote. De ce? De ce cand omul este mai fericit atunci soarta il pocneste? Un exemplu este si d-na Parghel. Intr-un articol si intr-o emisiune de luna trecuta spunea "Sunt atat de fericita incat imi vine sa zbor". Parca a fost un clik declansator acest cuvant fericire, nici la o luna s-a anuntat ca are cancer. De ce soarta nu vrea ca noi sa fim fericiti?
Cristina
Author a spus…
Lacrimogena si cam telenovelistica povestirea...
Dar iata ca place.
Vorba unui comentator, apelul la sentimente primare gen Din dragoste, Iarta-ma ... face bine subretelor ce ofteaza printre... Lacrimi de iubire.
Putina decenta, chiar si fata de cei ce sufera, n-ar strica.
Carmen Musat Coman a spus…
Dan - lacrimogena, lacrimogena, dar depinde si cum o scrii, nu?

Acum lasand gluma la o parte, e o situatie de viata, ca e telenovelistica ori nu, dar ma distreza ca ai citit-o (sau pe acolo) daca tot era destinata muierilor.

Pai de ce ai citit-o?
Author a spus…
@ Carmen,

De ce am citit-o?!
D'aia, sa am ce comenta!
Nu stiam ca e adresata muierilor ce ofteza si lacrimeaza privind la Euforia TV & Co.
Promit sa fiu mai atent in viitor cu selectia textelor citite.
Sau pune si tu un semn, ceva, intr-un colt... interzis copiilor sub 15 ani, interzis barbatilor, subretelor...
Carmen Musat Coman a spus…
Si eu care credeam ca ai citit-o ca ti-a placut. Sau ca ai suflet de femeie, simtitor. Hai, mai, ca glumesc. Bineinteles ca suntem diferiti si fiecare vede altfel lucrurile. Eu ma bucur ca ma citesti, stai linistit ca nu dau cu pietre.
Author a spus…
Carmen, mi-a placut, dar e prea lacrimogena! Stim cu totii ca suferinta e cumplita, dar chiar trebuie sa o strigam in gura mare pe strazi, s-o aratam ostentativ, precum ologul isi expune membrul aputat cersind mila?
Carmen Musat Coman a spus…
Ei, viata nu e roz.
Author a spus…
Asta cu "Viata nu e roz' e scuza ptr. povestirile siropoase / lacrimogene?!
Atunci hai sa-ti povestesc eu cat de roz e viata...
Bucuresti, la 2 min. de sediul Guvernului, ora 18.00, zona circulata , 1 Mai, o fata de vreo 20 ani fluiera strident si tzipa la trecatori, dupa care, tot vorbind si gesticuland, intra intr-o cabina telefonica si-si face nevoile (toate!) in vazul trecatorilor.
Asta am vazut eu 'roz' azi.
Ce zici, mai vrei?!
Are vreun rost 'povestea' mea? Iti aduce ceva bun / frumos in viata ta cenusie (ca sa nu zic iar 'roz')?
O povestire cred ca trebuie sa fie altceva decat o felie de viata... roz, si sa nu faca apel la sentimente primare ca sa impresioneze.
(Scuza-mi 'povestea' - absolut reala - cu femeia in roz. Nici macar nu tin s-o publici. M-a enervat replica ta de genul: 'Asta e viata, ce vrei?!' Have fun!)
Carmen Musat Coman a spus…
Dan,

Daca vrei, citesti, daca vrei, comentezi, daca nu, nu.

Week-end placut.

Postări populare