Nunţi înecate
Am citit "Nunţi înecate", cartea lui Dumitru Manolache, jurnalist la Gardianul şi scriitor.
O carte care ar merita un premiu. Cate carti bune ajung insa in librarii şi sunt promovate în aşa fel încât să li se ştie valoarea reală, nu cea umflată de prieteni de pahar, critici sau scriitori care nu au nimic de spus?
Cartea lui Dumitru Manolache este una dintre cele care ar trebui să stea pe raftul de onoare al librăriilor. O carte încheiată în februarie 89, tipărită după 20 de ani. O mărturie despre dezrădăcinare şi rătăcire, despre preţul pe care-l plăteşte fiecare pentru că a "dezertat" de la sat, nemaifiind nici sătean dar nefiind nici orăşean. Nici satul nu-l recunoaşte nici oraşul nu-l adoptă.
Nunta la care participă autorul este, mai degrabă, o înmormântare a destinelor, organizată de istoria care nu dă socoteală nimănui. Dumitru foloseşte fraze scurte, vizualizante, comparaţii plastice de o simplitate dezarmantă - e o artă însă să foloseşti cuvinte puţine şi să obţii efecte puternice. De pildă, ne conduce la Gurbăneşti cu un autobuz care "pocneşte ca un ou clocit. [...]. O apucă mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, oprindu-se crăcănat, ca raţa apucată de durerile ouatului, în mijlocul şoselei". Pentru Dumitru, tăcerea e ca praful şi se aşază pe suflete, cerul se deschide (spre a-şi slobozi norii) ca o cămaşă pe pieptul unui voinic iar seara cade ca o ghilotină. Personajele lui, năuce şi nemaigăsindu-şi locul, rătăcesc într-o navetă spre nicăieri şi de aceea eu văd în "Nunţi înecate" o mărturie despre noi toţi, actuală, căci cu toţii rătăcim într-o istorie pe care nu am făcut-o şi care nu ne recunoaşte, precum fac şi personajele din satul colectivizat.
O carte care nu te lasă să dormi, căci nu e deloc "comodă" şi liniştitoare, o carte care-ţi naşte întrebări. Una dintre cele mai bune cărţi româneşti contemporane.
O carte care ar merita un premiu. Cate carti bune ajung insa in librarii şi sunt promovate în aşa fel încât să li se ştie valoarea reală, nu cea umflată de prieteni de pahar, critici sau scriitori care nu au nimic de spus?
Cartea lui Dumitru Manolache este una dintre cele care ar trebui să stea pe raftul de onoare al librăriilor. O carte încheiată în februarie 89, tipărită după 20 de ani. O mărturie despre dezrădăcinare şi rătăcire, despre preţul pe care-l plăteşte fiecare pentru că a "dezertat" de la sat, nemaifiind nici sătean dar nefiind nici orăşean. Nici satul nu-l recunoaşte nici oraşul nu-l adoptă.
Nunta la care participă autorul este, mai degrabă, o înmormântare a destinelor, organizată de istoria care nu dă socoteală nimănui. Dumitru foloseşte fraze scurte, vizualizante, comparaţii plastice de o simplitate dezarmantă - e o artă însă să foloseşti cuvinte puţine şi să obţii efecte puternice. De pildă, ne conduce la Gurbăneşti cu un autobuz care "pocneşte ca un ou clocit. [...]. O apucă mai întâi spre dreapta, apoi spre stânga, oprindu-se crăcănat, ca raţa apucată de durerile ouatului, în mijlocul şoselei". Pentru Dumitru, tăcerea e ca praful şi se aşază pe suflete, cerul se deschide (spre a-şi slobozi norii) ca o cămaşă pe pieptul unui voinic iar seara cade ca o ghilotină. Personajele lui, năuce şi nemaigăsindu-şi locul, rătăcesc într-o navetă spre nicăieri şi de aceea eu văd în "Nunţi înecate" o mărturie despre noi toţi, actuală, căci cu toţii rătăcim într-o istorie pe care nu am făcut-o şi care nu ne recunoaşte, precum fac şi personajele din satul colectivizat.
O carte care nu te lasă să dormi, căci nu e deloc "comodă" şi liniştitoare, o carte care-ţi naşte întrebări. Una dintre cele mai bune cărţi româneşti contemporane.
Comentarii
sincer.
imi pare rau ca am lasat impresia asta de neseriozitate.