India – victima „culturii” româneşti
Povestea desfiintarii postului Amitei Bhose
"Revoluţia din decembrie 1989 mi-a readus visele. Am visat din nou că voi avea posibilitatea să pregătesc specialişti în cadrul Universităţii, că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Tagore şi ale altor scriitori bengalezi, de asemenea, că vor traduce literatura română spre a fi publicată în India, unde prin activitatea mea s-a creat un interes larg pentru cultura română. Numirea domnului Mihai Şora în funcţia de ministru al Învăţământului mi-a dat o mare speranţă. Ştiindu-l un pasionat admirator al culturii indiene, am crezut că va aproba înfiinţarea unei catedre de bengali, ceea ce există în mari centre universitare din Europa, ca Londra, Paris, Moscova, Helsinki şi Praga.
Atunci au fost multe schimbări în învăţământul superior, inclusiv titularizarea şi avansarea cadrelor didactice. Dornică să ţină pasul cu ele, Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti a avansat pe toţi membrii corpului profesoral (minus unu), acoperindu-le deficienţele profesionale (unde era cazul), cu aprecieri subiective. Totodată a fost pregătit temeinic terenul pentru înlăturarea persoanei „incomode”. Voi reveni asupra acestei probleme.
Jocurile din culise cu destinul studenţilor de la hindi au început ceva mai înainte. În 1989 au fost înscrişi studenţi la această disciplină, fără să aibă nici un profesor. (Până acum cursurile au fost predate de un profesor invitat din India). Orele au fost umplute de amatorii posturilor universitare, un cercetător în lingvistică română aflându-se în fruntea lor. Persoana respectivă n-are diplomă de hindi dar a fost în India de câteva ori cu bursă de specializare în această limbă. Nu se ştie la ce instituţii s-a înscris, nici ce a făcut cu „specializările” dobândite. Dintre absolvenţii de hindi, nici unul n-a fost trimis în India pentru studii avansate.
La începutul anului 1990 am aflat că Universitatea nici n-are de gând să invite un profesor de hindi din India; atunci, noi – studenţii şi eu – am cerut schimbarea profilurilor celor două limbi – bengali (pe care o predau eu) de la facultativ la curs de zi şi hindi, invers. Fiind singura soluţionare raţională şi practică, cererea a fost susţinută de rectorat şi de ministerul de resort, dar din cauza rezistenţei puternice din alte părţi nu i s-a dat curs. Nici acum, după căderea regimului, învăţământul românesc nu i-a acordat limbii lui Tagore statutul său binemeritat şi mult solicitat. Mai mult decât atât, studenţilor de la hindi li s-a cerut să se transfere la alte limbi. Secţia indiană a ajuns în pragul demolării, de la care au salvat-o studenţii. Sperând că situaţia se va îndrepta în viitor, ei au continuat cursurile de hindi, în ciuda condiţiilor nesatisfăcătoare. Deoarece nu sunt consultată în problemele legate de secţia mea, nu ştiu ce se întâmplă în spatele urşilor închise. Iată ce înseamnă „mijloace democratice”!
Secţia indiană a fost handicapată, chiar vitregită, de la bun început. Un număr impresionant de cărţi donate de guvernul indian au fost ţinute în sediul Asociaţiei de Studii Orientale din localul Universităţii de pe strada Edgar Quinet. După un timp ne-a fost interzis accesul la ele. Donaţiile ulterioare s-au făcut Bibliotecii Centrale Universitare, din care foarte puţine au fost evidenţiate în fişier. Şi de acelea s-a ales praful în incendiul din timpul revoluţiei, fondul de la Asociaţia de Studii Orientale rămânând acum singura sursă de documentare.
După rău famata mişcare de meditaţie transcedentală, în 1982, am fost supuşi unor restricţii şi mai severe. S-a întrerupt cursul meu de civilizaţie indiană. A fost oprită activitatea cenaclului de indianistică, înfiinţat cu ajutorul ştiinţific al lui Sergiu Al-George; specialistul s-a stins din viaţă în noiembrie 1981. Au fost luate măsuri pentru reducerea asistenţei la cursurile de sanscrită. De atunci, multe cereri erau respinse la secretariat, dar n-aveam cum interveni. Trebuia să mă supun deciziei autorităţilor. De altminteri, în 1982 s-a încercat oprirea salariului meu pe tot anul, pentru că am primit studenţi din afara Universităţii. Pe de altă parte, unele persoane – tot din afară – frecventau cursurile de sanscrită pe baza unor aprobări speciale, mulţi dintre ei nu ştiau bine nici limba română. Aveau un scop vădit: a-i împiedica pe studenţi să înveţe.
Deşi nu ne-au fost oprite spectacolele anuale, asistenţa a fost controlată cu toată rigoarea. La început, ele se bucurau de o largă asistenţă publică, în rândul căreia se aflau şi unii scriitori de prima mână. Din anul 1982, intrarea spectatorilor din afara Universităţii, chiar şi a rudelor participanţilor, a fost interzisă.
Acum aud că nu toate acestea au pornit „de sus”. În fond, studiile indiene n-aveau de ce să sufere în urma mişcării de meditaţie transcedentală. După câte ştiu, ea n-a avut nici o legătură cu yoga adevărată; a fost dirijată dintr-o ţară europeană, de către o persoană expulzată din India.
Interzicerea cursurilor de aşa-zisa yoga mi-a inspirat un sentiment de linişte. În afară de a vulgariza o mare şi veche tradiţie spirituală din ţara mea, ele au adus daune fizice şi psihice populaţiei române. Am cunoscut destui români care au ajuns blocaţi sau reduşi mintal din cauza exerciţiilor de yoga sub îndrumarea „maeştrilor” nepricepuţi. Mulţi dintre „yoghinii” care asistau la cursurile de sanscrită n-au reuşit nici măcar să înveţe alfabetul.
Reînfiinţarea cursurilor de yoga, după Revoluţie, a creat din nou aceeaşi situaţie, dar acestea au rămas, ca şi înainte, în afara învăţământului universitar. Am crezut că odată cu instituirea rigorii ştiinţifice mai serioase, studenţii mai slabi – atât la disciplinele oficiale cât şi la cele facultative – se vor autoelimina şi că astfel voi putea crea o echipă formată din studenţii serioşi şi dotaţi.
Realitatea însă n-a corespuns speranţei mele. Învăţământul a ajuns acum un organ birocratic, unde studiile nu mai contează. Secţia indiană a fost mai nedreptăţită ca înainte, aşa cum am relatat mai sus.
În primăvara anului 1990, postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, dar cu o serioasă modificare de normă. În afară de cele trei discipline – sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană – pe care le predau, a fost introdusă şi hindi, ceea ce nu face parte din obligaţiile mele didactice.
Cursul de civilizaţie indiană, ţinut succesiv de dr. Sergiu Al-George, prof. C. Poghirc (care nu mai este în ţară), lectorul D. Sluşanschi de la Catedra de limbi clasice, şi de mine, aparţine disciplinei hindi şi de aceea se scrie „hindi” pe orar. Aşa s-a procedat şi cu alte limbi orientale. De exemplu, specialiştii în literatura universală au predat civilizaţie japoneză. Ne-a fost indiferent ce se scria pe orar. Nu am prevăzut că situaţia va lua o întorsătură de o atare amploare.
Mi-a fost sugerat însă că problema de hindi poate fi trecută cu vederea dacă „mă înţeleg” cu comisia. În primul rând, este sub demnitatea oricărui om competent să câştige un concurs prin relaţii şi „înţelegeri”. În al doilea rând, dacă aş fi procedat aşa, aşi fi „recunoscut” eu însămi că nu mi-am respectat programul stabilit şi ceea ce e mai grav, aş fi riscat acuzarea de a fi încercat să influenţez comisia să mă „salveze”.
Deoarece n-a fost efectuată rectificarea necesară, n-am putut să mă prezint la concurs pentru titularizare. Atunci am cerut prelungirea contractului anual pentru a-mi putea continua activitatea ca lector suplinitor. Nu am primit răspuns la nici unul dintre memoriile mele, fie predat personal, fie depus la registratură. Postul meu a fost desfiinţat – oare acesta să fi fost scopul¬? – şi eu am fost făcută vinovată pentru desfiinţarea lui!
Aşadar, un post de lector în sanscrită, înfiinţat de un inginer nomenclaturist a fost desfiinţat de un filozof disident. M-am prezentat la domnul ministru al Învăţământului de atunci, care s-a convins că se lucrează ceva în spatele meu. A fost de părere că plecare mea din ţară, determinată de destituirea din funcţie, fără nici o vină a mea, va afecta negativ relaţiile culturale dintre ţările noastre. Dar nu s-a făcut nimic pentru a îndrepta situaţia. Poate că ar fi fost un act de imprudenţă să se facă dreptate unei persoane care n-a răspuns la chemarea balconului, n-a rugat-o pe Maica Tereza să vorbească la portavoce (!) şi care a refuzat să-i instige pe studenţi împotriva guvernului în timpul orelor de curs.
În primele luni după Revoluţie, am fost supusă multor presiuni. O fată isterică a dat buzna în sala de curs, cerându-mi să-i cedez locul (aşa cum se proceda în Italia pe vremea lui Mussolini); alta a năvălit în casă, m-a înjurat şi a încercat să mă bată; am primit telefoane ciudate de la persoane necunoscute. Mi s-a oferit într-un mod voalat „recompensa” în valută, ca să mă tenteze să plec din România. Pe de altă parte, mi s-a cerut să renunţ la cetăţenia indiană, poate cu gândul bun de a mă ajuta să intru în Europa.
Încercările acestea au avut efectul de a mă convinge, mai mult decât oricând, de importanţa locului pe care societatea română mi l-a acordat în cultura ei. Ştiam că prietenii culturii indiene mă consideră o punte de legătură între India şi România; acum mi s-a relevat că şi alţii au aceeaşi părere şi că ei vor să dărâme „puntea”. Dacă aceştia din urmă s-ar fi documentat în istoria Indiei, şi-ar fi dat seama că un bengalez nu se lasă descurajat în faţa opreliştilor.
Nici românii nu sunt lipsiţi de şira spinării. Îndârjirea cu care tinerii români s-au angajat în studiile indiene, în ciuda tuturor obstacolelor, m-a convins de tăria lor de caracter. Presiunea şi sârguinţa studenţilor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit cu astfel de studenţi. Tineretul român merită orice sacrificiu din partea unui profesor străin. Baza reală a realizărilor noastre de care am vorbit altă dată au fost relaţiile afectuoase, sentimentul de respect reciproc. Totdeauna i-am privit pe studenţii mei ca pe viitorii colegi, nu ca pe „nişte draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.
Împreună cu foştii mei studenţi şi alţi oameni de cultură din Capitală şi provincie am constituit un comitet de iniţiativă pentru
Înfiinţarea unui centru de studii şi cercetări indiene, primul şi mult aşteptat în România. Eram convinşi că vom avea studenţi noi. Nici de cercetări nu duceam lipsă. Absolvenţii cursurilor mele, repartizaţi în provincie, se angajaseră în diverse proiecte de traduceri sau lucrări de sinteză, ţinând legătura cu mine prin corespondenţă. Nucleul unui centru exista.
Am fost încurajată deopotrivă de noua conducere a Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei şi Ambasada Indiei. Guvernul indian a trimis chiar o comisie de experţi ca să discute fezabilitatea proiectului cu autorităţile române şi cu mine.
Acum a început jocul în toată regula, cu intrarea Ministerului Culturii în arenă. Ambasada a apelat la el pentru găzduirea experţilor indieni, deoarece acesta a înfiinţat un institut de cercetări orientale, pentru care solicitase sprijin de la guvernul indian. Oaspeţii au sosit şi au fost luaţi în primire de către directorul institutului, un muzeograf de profesie, absolvent al istoriei artelor, care „conduce” cercetări orientale (care sunt ele?). fără să ştie nici o limbă orientală, şi „predă” filozofia indiană la facultatea de profil a Universităţii Bucureşti. Am luat cunoştinţă de la o emisiune televizată că inaugurarea institutului a fost binecuvântată de membri ai catedrei universitare de limbi orientale. S-a recunoscut astfel că domniile lor n-au pregătit nici un specialist care ar fi putut să conducă o instituţie naţională.
Adevărul nu era prea departe. La şedinţele cenaclului de orientalistică studenţii citeau traducerile lor, chipurile, din poezia română în limbile de specialitate. Le ştiau aşa de bine încât abia le silabiseau, mai şi încurcau paginile. Evident, erau opere ale profesorilor, dar nefiind supuse dezbaterii, n-au fosta testate corectitudinea şi valoarea lor literară. Cu ce bagaj de cunoştinţe vor intra orientaliştii români de mâine, urmaşii lui Dimitrie Cantemir, în Universităţile Europei? Lăsând la o parte pregătirea absolvenţilor, ne putem întreba dacă pregătirea profesională a cadrelor didactice ale catedrei a fost vreodată controlată de specialişti din ţările unde se vorbesc limbile respective sau de la o universitate europeană cu tradiţie mai veche, cum ar fi Oxford sau Sorbona. Oricum atunci aproape toţi profesorii aveau diplomă de profil.
După democratizarea învăţământului, Universitatea Bucureşti a ajuns, pare-se, un loc de trecere pentru pietoni. Un alt personaj de la Ministerul Culturii, un filolog, a „predat” istoria religiilor la Facultatea de română, înlocuindu-l pe părintele prof. D. Galeriu! Nu mai există nici un discernământ, nici un control? Studenţii trebuie să-şi sacrifice orele de curs, ca diletanţii să aibă cu ce să se laude? Din banii cui sunt plătiţi oare oamenii care fac învăţământul de râs? Şi de ce atâtea împrumuturi de talente tocmai de la Ministerul Culturii?
Revenind la comisia indiană, am simţit că a fost o încercare de a o influenţa împotriva mea, prezentându-mă ca pe o persoană neautorizată, care îndrăzneşte să rivalizeze cu o persoană miruită de cârmuitorii culturii. S-a aranjat o şedinţă cu experţii indieni la Universitate, unde secţia indiană a fost reprezentată de o redactoare TV care ţinea, chipurile, orele de hindi. Contrar aşteptării părţii române, specialiştii indieni s-au pronunţat pentru continuarea limbii bengali şi au şi felicitat Universitatea pentru că are un asemenea curs. (Odată cu desfiinţarea postului meu, cursul a fost desfiinţat).
Din motive profesionale, i-am întrebat pe experţii indieni ce părere au avut despre noua generaţie de „indianişti”. Au avut reţineri serioase în ce priveşte directorului Institutului de Cercetări Orientale, institut care poartă numele lui Sergiu Al-George. Iar „profesoara” de hindi n-a ştiut decât să dea „bună ziua” în limba aceea (asta a fost şi părerea mea). S-au întrebat dacă acesta este nivelul predării limbilor străine în România.
S-a înţeles că era un alt joc la mijloc. Nici nu era greu de înţeles. În timpul unei recepţii diplomatice, în cinstea specialiştilor indieni, am remarcat că directorul respectiv şi-a dat toată osteneala să îndrepte discuţia spre subiecte care nu ţin de problemele profesionale. Dacă ar fi fost într-adevăr interesat de indianistică, n-ar fi ratat o asemenea ocazie, pentru a discuta cu persoanele avizate, care reprezintă India la congresele orientale în străinătate.
În afara întâlnirilor oficiale la Ministerul Învăţământului şi la Academie, pe care le-am organizat, i-am invitat pe profesorii indieni acasă la mine, ca să stea de vorbă cu echipa mea. Acei tineri n-au avut nici o pretenţie de specialişti; au venit, unii chiar din provincie, pentru a profita de ocazia de a-şi lărgi orizontul cunoaşterii. Au fost discutate atâtea lucruri frumoase – muzicalitatea limbii sanscrite, concepte estetice indiene, sculptura lui Brâncuşi, dans clasic indian, yoga-terapie şi multe altele.
Specialiştii au fost încântaţi de interesele şi cunoştinţele lor, au apreciat călduros un fragment al unui spectacol indian de-al nostru, înregistrat pe casetă. Traducerea românească a unei poezii sanscrite, realizată de un student, păstrând perfect ritmicitatea originalului, i-a impresionat în mod deosebit. M-au felicitat pentru eforturile mele de a crea un grup de sanscritişti adevăraţi. Pomul se cunoaşte după roade, spune un proverb sanscrit.
Nu numai comisia indiană, ci şi autorităţile Ministerului Învăţământului s-au bucurat să cunoască echipa mea – pe tinerii care vor să se angajeze în cercetări indianistice.
Ministerul şi-a dat acordul principial pentru realizarea proiectului nostru, încadrându-l în programul lui de centre de studii avansate. Specialiştii indieni au arătat disponibilitatea de a recomanda guvernului indian să ne doneze cărţi şi alte materiale didactice, după ce centrul va fi înfiinţat în mod oficial.
Datorită iniţiativei Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, Universitatea a aprobat fondarea unui Centru de studii şi cercetări indiene care să funcţioneze sub conducerea mea pe lângă Catedra de limbi orientale. Centrul a luat fiinţă în toamna anului 1990. Cu foarte puţină publicitate, s-au prezentat peste o sută de cursanţi pentru a se înscrie la cursurile de sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană, pe care le ţin în afara celor aparţinând Catedrei. Centrul are în vedere un program mai amplu, pentru realizarea căruia dorim să apelăm la specialişti români şi străini. La ora actuală, cursurile se desfăşoară cu toată rigoarea. Studenţii îşi dau silinţa să profite de această posibilitate mult visată.
În afară de a aproba ceea ce a fost recomandat explicit de Minister, Universitatea n-a mai mişcat nici un deget. Dacă propunerea a venit din partea mea, trebuia ca eu singură să mă ocup de toate problemele ştiinţifice şi organizatorice. Unii membri ai comitetului de iniţiativă s-au oferit să mă ajute benevol, în afara obligaţiilor la locurile de muncă, ceea ce şi fac.
Noi am ştiut de la început că – aşa cum spune un aforism sanscrit – multe piedici se ivesc pe calea unei realizări nobile. Iată câteva mostre.
Cu toate că înfiinţarea Centrului sub conducerea mea a fost aprobată la Senatul Universităţii, decizia nu vrea să iasă. Deşi ni s-a promis un sediu în spaţiul universitar, nu se găseşte nici un loc. Se mai preconizează măsuri împotriva furturilor posibile din sălile de curs, unde n-ai ce fura chiar dacă ai vrea. Nemaiavând acces la nici o catedră, eu stau în picioare pe coridor şi în fiecare zi iau cu mine de acasă cărţi, fiţe, planşe etc, umblând prin ploi şi ninsori, câteodată pe întuneric. Deoarece nu am un post permanent, nu-i sigur nici viitorul meu nici cel al centrului. Îmi iau salariul când alţii sunt dispuşi să mi-l aprobe.
Pentru toate acestea există explicaţii birocratice din abundenţă. Unde explicaţiilor le lipseşte temeiul de adevăr, unii dau vina pe alţii. Niciodată nu mi s-a spus că n-am dreptate. Totuşi…
Deşi unora le place să creadă că este un caz personal, problema mea este şi a Universităţii. Solicit dreptul meu la muncă şi nimic mai mult. În al doilea rând, în timp ce atât Ministerul cât şi Universitatea s-au angajat la înfiinţarea Centrului de Studii şi Cercetări Indiene, sarcina de a-i rezolva problemele oficiale, administrative le revine lor.
În ce mă priveşte, suport jigniri, umilinţe şi ironii nu pentru a-mi câştiga existenţa. Puteam s-o câştig, poate chiar mai bine, în altă parte. Propria mea conştiinţă, sentimentul de obligaţie morală faţă de instituţia căreia îi datorez formaţia mea de eminescolog nu mă lasă s-o părăsesc într-un moment crucial. Plecarea mea va pune capăt tradiţiei indianisticii, existentă în singurul centru universitar din România. Studiile indiene vor trece atunci în mod absolut în mâinile unor persoane care îşi arogă dreptul de indianist. Locul profesorului indian de hindi este deja ocupat de lingvistul la care m-am referit mai sus. Iar directorului de la Institutul de Cercetări Orientale i s-a încredinţat cursul meu de civilizaţie indiană. Deşi nu cunoaşte nici măcar alfabetul limbii sanscrite, este crezut mare cunoscător al acestei limbi; este lansat ca mare specialist, chiar dacă n-a scris nici o carte. Nu ştiu prin ce împrejurări, fondul bibliotecii Asociaţiei de Studii Orientale a trecut în posesia sa personală, fără ştiinţa membrilor. Acest fond a fost constituit cu sacrificiile membrilor şi îmbogăţit cu donaţiile unor ambasade străine. Acolo se află un bogat inventar de cărţi indiene, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume.
Dacă studiile indiene se află într-o situaţie precară, aceasta nu face decât să reprezinte un aspect al catastrofei prin care trece cultura română. Se văd încercări de a prezenta o imagine falsă a Indiei. Odată cu redeschiderea centrelor de yoga, au început să sosească „yoghinii” de aiurea, mai puţin India. Au venit li reprezentanţii unei organizaţii interzise în India pentru acte teroriste, inclusiv incendierea clădirilor guvernamentale.
Apar publicaţii banale care caută să mistifice filozofia indiană, dar n-a apărut nici o carte serioasă în acest domeniu. Există manuscrise depuse de mult la edituri, între care un dicţionar de verbe sanscrit-român alcătuit de un tânăr clujean.
O organizaţie străină a dat spectacole de dans indian înregistrat pe video-casete; pentru ele s-au vândut bilete peste capacitatea Sălii Palatului. Iar un ansamblu indian a prezentat dans clasic religios într-o sală modestă fără nici o publicitate.
Se petrece parcă o campanie împotriva Indiei. Prin suprimarea indianismului autentic pe de o parte şi proliferarea celui fals pe de alta se încearcă demonetizarea cumplită a culturii indiene. Este limpede că un puternic sentiment anti-indian, ascuns în întuneric, a existat totdeauna. Au fost jocuri din umbră care au nimicit mereu – probabil de pe vremea lui Eminescu – eforturile de a crea o şcoală de indianistică.
Nu a fost elucidat misterul care învăluie uitarea manuscrisului eminescian de gramatică sanscrită de către critica românească. De vreme ce toate celelalte au fost păstrate cu grija cuvenită în Biblioteca Academiei, de ce tocmai acela a rămas în Iaşi? Mulţi cercetători n-au ştiut de existenţa lui, nici includerea acestui text în Operele poetului nu s-a făcut fără greutăţi. Se pot ridic şi alte întrebări.
De ce C. D. Georgian, care a învăţat sanscrită de la cunoscutul indianist Albrecht Weber la Universitatea din Berlin, n-a putut să-ţi ţină cursurile la Bucureşti? Ştim că Iulia Hasdeu, care învăţase sanscrită, a murit de boală, dar cum a murit în accident fiul lui G. Coşbuc care avea pregătiri în această limbă? De ce a fost lansată o campanie împotriva profesorului Th. Simenschy, autor al Gramaticii sanscrite în limba română? De ce orientaliştii de aici nu l-au delegat niciodată pe Sergiu Al-George să reprezinte România în congresele orientalistice din Europa sau în cele de sanscrită la Banares? De ce am fost supusă atâtor peripeţii când lucram la teza de doctorat? De ce unele cercuri au interpretat tendenţios cartea mea Eminescu şi India?
În acest context, reflecţia lui Lucian Blaga îmi pare profetică: „Prin asimilarea totală, motivele de provenienţă indică au intrat în însăţi fiinţa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând ţesuturi vitale” (Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut, în Saeculum, mai-iunie 1943, p.8)
Cine caută să smulgă India din fiinţa românească?
În mai multe locuri din acest articol m-am referit la Ministerul Culturii. Deoarece orice critică sau chiar întrebare la adresa acestui minister este considerată un atac la persoană, subliniez că nu am nici o intenţie de a contesta valoarea domnului Andrei Pleşu ca un om de cultură. Dar nici domnia-sa n-are voie să şteargă cu buretele serviciul pe care l-am adus culturii române printr-o activitate susţinută de peste 30 de ani. La o recepţie diplomatică, domnul ministru m-a acuzat: „Aţi iubit România atunci când ea nu trebuia iubită”, la care am replicat: „Iubesc cultura română, indiferent cine o conduce”. Las la o parte comportarea oaspetelui de onoare, care a insultat o invitată. Dar mă întreb, dacă aceasta este părerea domniei sale despre mine, de ce a acceptat să participe la comemorarea lui Sergiu Al-George pe care am condus-o la Universitate în 1981? Când alţii îşi aduceau omagiile celui care plecase dintre noi abia cu zece zile înainte şi se citea din scrierile sale, domnul Pleşu se angaja în discuţii cu vecinii de tribună. A fost ultimul vorbitor şi a ţinut un discurs doar „lustruindu-se pe el”, reuşind să strice atmosfera de pioşenie în care ne aflam.
Dacă atunci aţi crezut, domnule Pleşu, că acel om nu merită nici un minim de respect din partea dumneavoastră, de ce mai puneţi acum numele lui pe firma Institutului de Cercetări Orientale pe care l-aţi înfiinţat în cadrul ministerului pe care îl conduceţi? Ca să justificaţi angajarea ca director a prietenului dumneavoastră Radu Bercea, pe care doar dumneavoastră l-aţi numit succesorul lui Al-George?
Sergiu Al-George a trăit şi a murit pentru India. Iar acum, profitând de moartea lui, analfabeţii se lansează ca mari sanscritişti şi poporul român plăteşte impostura lor.
Ruşine să le fie!
Amita Bhose
4 martie 1991"
"Revoluţia din decembrie 1989 mi-a readus visele. Am visat din nou că voi avea posibilitatea să pregătesc specialişti în cadrul Universităţii, că studenţii mei vor traduce nemijlocit operele lui Tagore şi ale altor scriitori bengalezi, de asemenea, că vor traduce literatura română spre a fi publicată în India, unde prin activitatea mea s-a creat un interes larg pentru cultura română. Numirea domnului Mihai Şora în funcţia de ministru al Învăţământului mi-a dat o mare speranţă. Ştiindu-l un pasionat admirator al culturii indiene, am crezut că va aproba înfiinţarea unei catedre de bengali, ceea ce există în mari centre universitare din Europa, ca Londra, Paris, Moscova, Helsinki şi Praga.
Atunci au fost multe schimbări în învăţământul superior, inclusiv titularizarea şi avansarea cadrelor didactice. Dornică să ţină pasul cu ele, Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti a avansat pe toţi membrii corpului profesoral (minus unu), acoperindu-le deficienţele profesionale (unde era cazul), cu aprecieri subiective. Totodată a fost pregătit temeinic terenul pentru înlăturarea persoanei „incomode”. Voi reveni asupra acestei probleme.
Jocurile din culise cu destinul studenţilor de la hindi au început ceva mai înainte. În 1989 au fost înscrişi studenţi la această disciplină, fără să aibă nici un profesor. (Până acum cursurile au fost predate de un profesor invitat din India). Orele au fost umplute de amatorii posturilor universitare, un cercetător în lingvistică română aflându-se în fruntea lor. Persoana respectivă n-are diplomă de hindi dar a fost în India de câteva ori cu bursă de specializare în această limbă. Nu se ştie la ce instituţii s-a înscris, nici ce a făcut cu „specializările” dobândite. Dintre absolvenţii de hindi, nici unul n-a fost trimis în India pentru studii avansate.
La începutul anului 1990 am aflat că Universitatea nici n-are de gând să invite un profesor de hindi din India; atunci, noi – studenţii şi eu – am cerut schimbarea profilurilor celor două limbi – bengali (pe care o predau eu) de la facultativ la curs de zi şi hindi, invers. Fiind singura soluţionare raţională şi practică, cererea a fost susţinută de rectorat şi de ministerul de resort, dar din cauza rezistenţei puternice din alte părţi nu i s-a dat curs. Nici acum, după căderea regimului, învăţământul românesc nu i-a acordat limbii lui Tagore statutul său binemeritat şi mult solicitat. Mai mult decât atât, studenţilor de la hindi li s-a cerut să se transfere la alte limbi. Secţia indiană a ajuns în pragul demolării, de la care au salvat-o studenţii. Sperând că situaţia se va îndrepta în viitor, ei au continuat cursurile de hindi, în ciuda condiţiilor nesatisfăcătoare. Deoarece nu sunt consultată în problemele legate de secţia mea, nu ştiu ce se întâmplă în spatele urşilor închise. Iată ce înseamnă „mijloace democratice”!
Secţia indiană a fost handicapată, chiar vitregită, de la bun început. Un număr impresionant de cărţi donate de guvernul indian au fost ţinute în sediul Asociaţiei de Studii Orientale din localul Universităţii de pe strada Edgar Quinet. După un timp ne-a fost interzis accesul la ele. Donaţiile ulterioare s-au făcut Bibliotecii Centrale Universitare, din care foarte puţine au fost evidenţiate în fişier. Şi de acelea s-a ales praful în incendiul din timpul revoluţiei, fondul de la Asociaţia de Studii Orientale rămânând acum singura sursă de documentare.
După rău famata mişcare de meditaţie transcedentală, în 1982, am fost supuşi unor restricţii şi mai severe. S-a întrerupt cursul meu de civilizaţie indiană. A fost oprită activitatea cenaclului de indianistică, înfiinţat cu ajutorul ştiinţific al lui Sergiu Al-George; specialistul s-a stins din viaţă în noiembrie 1981. Au fost luate măsuri pentru reducerea asistenţei la cursurile de sanscrită. De atunci, multe cereri erau respinse la secretariat, dar n-aveam cum interveni. Trebuia să mă supun deciziei autorităţilor. De altminteri, în 1982 s-a încercat oprirea salariului meu pe tot anul, pentru că am primit studenţi din afara Universităţii. Pe de altă parte, unele persoane – tot din afară – frecventau cursurile de sanscrită pe baza unor aprobări speciale, mulţi dintre ei nu ştiau bine nici limba română. Aveau un scop vădit: a-i împiedica pe studenţi să înveţe.
Deşi nu ne-au fost oprite spectacolele anuale, asistenţa a fost controlată cu toată rigoarea. La început, ele se bucurau de o largă asistenţă publică, în rândul căreia se aflau şi unii scriitori de prima mână. Din anul 1982, intrarea spectatorilor din afara Universităţii, chiar şi a rudelor participanţilor, a fost interzisă.
Acum aud că nu toate acestea au pornit „de sus”. În fond, studiile indiene n-aveau de ce să sufere în urma mişcării de meditaţie transcedentală. După câte ştiu, ea n-a avut nici o legătură cu yoga adevărată; a fost dirijată dintr-o ţară europeană, de către o persoană expulzată din India.
Interzicerea cursurilor de aşa-zisa yoga mi-a inspirat un sentiment de linişte. În afară de a vulgariza o mare şi veche tradiţie spirituală din ţara mea, ele au adus daune fizice şi psihice populaţiei române. Am cunoscut destui români care au ajuns blocaţi sau reduşi mintal din cauza exerciţiilor de yoga sub îndrumarea „maeştrilor” nepricepuţi. Mulţi dintre „yoghinii” care asistau la cursurile de sanscrită n-au reuşit nici măcar să înveţe alfabetul.
Reînfiinţarea cursurilor de yoga, după Revoluţie, a creat din nou aceeaşi situaţie, dar acestea au rămas, ca şi înainte, în afara învăţământului universitar. Am crezut că odată cu instituirea rigorii ştiinţifice mai serioase, studenţii mai slabi – atât la disciplinele oficiale cât şi la cele facultative – se vor autoelimina şi că astfel voi putea crea o echipă formată din studenţii serioşi şi dotaţi.
Realitatea însă n-a corespuns speranţei mele. Învăţământul a ajuns acum un organ birocratic, unde studiile nu mai contează. Secţia indiană a fost mai nedreptăţită ca înainte, aşa cum am relatat mai sus.
În primăvara anului 1990, postul meu a fost scos la concurs în vederea titularizării, dar cu o serioasă modificare de normă. În afară de cele trei discipline – sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană – pe care le predau, a fost introdusă şi hindi, ceea ce nu face parte din obligaţiile mele didactice.
Cursul de civilizaţie indiană, ţinut succesiv de dr. Sergiu Al-George, prof. C. Poghirc (care nu mai este în ţară), lectorul D. Sluşanschi de la Catedra de limbi clasice, şi de mine, aparţine disciplinei hindi şi de aceea se scrie „hindi” pe orar. Aşa s-a procedat şi cu alte limbi orientale. De exemplu, specialiştii în literatura universală au predat civilizaţie japoneză. Ne-a fost indiferent ce se scria pe orar. Nu am prevăzut că situaţia va lua o întorsătură de o atare amploare.
Mi-a fost sugerat însă că problema de hindi poate fi trecută cu vederea dacă „mă înţeleg” cu comisia. În primul rând, este sub demnitatea oricărui om competent să câştige un concurs prin relaţii şi „înţelegeri”. În al doilea rând, dacă aş fi procedat aşa, aşi fi „recunoscut” eu însămi că nu mi-am respectat programul stabilit şi ceea ce e mai grav, aş fi riscat acuzarea de a fi încercat să influenţez comisia să mă „salveze”.
Deoarece n-a fost efectuată rectificarea necesară, n-am putut să mă prezint la concurs pentru titularizare. Atunci am cerut prelungirea contractului anual pentru a-mi putea continua activitatea ca lector suplinitor. Nu am primit răspuns la nici unul dintre memoriile mele, fie predat personal, fie depus la registratură. Postul meu a fost desfiinţat – oare acesta să fi fost scopul¬? – şi eu am fost făcută vinovată pentru desfiinţarea lui!
Aşadar, un post de lector în sanscrită, înfiinţat de un inginer nomenclaturist a fost desfiinţat de un filozof disident. M-am prezentat la domnul ministru al Învăţământului de atunci, care s-a convins că se lucrează ceva în spatele meu. A fost de părere că plecare mea din ţară, determinată de destituirea din funcţie, fără nici o vină a mea, va afecta negativ relaţiile culturale dintre ţările noastre. Dar nu s-a făcut nimic pentru a îndrepta situaţia. Poate că ar fi fost un act de imprudenţă să se facă dreptate unei persoane care n-a răspuns la chemarea balconului, n-a rugat-o pe Maica Tereza să vorbească la portavoce (!) şi care a refuzat să-i instige pe studenţi împotriva guvernului în timpul orelor de curs.
În primele luni după Revoluţie, am fost supusă multor presiuni. O fată isterică a dat buzna în sala de curs, cerându-mi să-i cedez locul (aşa cum se proceda în Italia pe vremea lui Mussolini); alta a năvălit în casă, m-a înjurat şi a încercat să mă bată; am primit telefoane ciudate de la persoane necunoscute. Mi s-a oferit într-un mod voalat „recompensa” în valută, ca să mă tenteze să plec din România. Pe de altă parte, mi s-a cerut să renunţ la cetăţenia indiană, poate cu gândul bun de a mă ajuta să intru în Europa.
Încercările acestea au avut efectul de a mă convinge, mai mult decât oricând, de importanţa locului pe care societatea română mi l-a acordat în cultura ei. Ştiam că prietenii culturii indiene mă consideră o punte de legătură între India şi România; acum mi s-a relevat că şi alţii au aceeaşi părere şi că ei vor să dărâme „puntea”. Dacă aceştia din urmă s-ar fi documentat în istoria Indiei, şi-ar fi dat seama că un bengalez nu se lasă descurajat în faţa opreliştilor.
Nici românii nu sunt lipsiţi de şira spinării. Îndârjirea cu care tinerii români s-au angajat în studiile indiene, în ciuda tuturor obstacolelor, m-a convins de tăria lor de caracter. Presiunea şi sârguinţa studenţilor mi-au întrecut orice aşteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mândrit cu astfel de studenţi. Tineretul român merită orice sacrificiu din partea unui profesor străin. Baza reală a realizărilor noastre de care am vorbit altă dată au fost relaţiile afectuoase, sentimentul de respect reciproc. Totdeauna i-am privit pe studenţii mei ca pe viitorii colegi, nu ca pe „nişte draci care ne fac zile negre”, aşa cum am auzit prin unele cercuri universitare.
Împreună cu foştii mei studenţi şi alţi oameni de cultură din Capitală şi provincie am constituit un comitet de iniţiativă pentru
Înfiinţarea unui centru de studii şi cercetări indiene, primul şi mult aşteptat în România. Eram convinşi că vom avea studenţi noi. Nici de cercetări nu duceam lipsă. Absolvenţii cursurilor mele, repartizaţi în provincie, se angajaseră în diverse proiecte de traduceri sau lucrări de sinteză, ţinând legătura cu mine prin corespondenţă. Nucleul unui centru exista.
Am fost încurajată deopotrivă de noua conducere a Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei şi Ambasada Indiei. Guvernul indian a trimis chiar o comisie de experţi ca să discute fezabilitatea proiectului cu autorităţile române şi cu mine.
Acum a început jocul în toată regula, cu intrarea Ministerului Culturii în arenă. Ambasada a apelat la el pentru găzduirea experţilor indieni, deoarece acesta a înfiinţat un institut de cercetări orientale, pentru care solicitase sprijin de la guvernul indian. Oaspeţii au sosit şi au fost luaţi în primire de către directorul institutului, un muzeograf de profesie, absolvent al istoriei artelor, care „conduce” cercetări orientale (care sunt ele?). fără să ştie nici o limbă orientală, şi „predă” filozofia indiană la facultatea de profil a Universităţii Bucureşti. Am luat cunoştinţă de la o emisiune televizată că inaugurarea institutului a fost binecuvântată de membri ai catedrei universitare de limbi orientale. S-a recunoscut astfel că domniile lor n-au pregătit nici un specialist care ar fi putut să conducă o instituţie naţională.
Adevărul nu era prea departe. La şedinţele cenaclului de orientalistică studenţii citeau traducerile lor, chipurile, din poezia română în limbile de specialitate. Le ştiau aşa de bine încât abia le silabiseau, mai şi încurcau paginile. Evident, erau opere ale profesorilor, dar nefiind supuse dezbaterii, n-au fosta testate corectitudinea şi valoarea lor literară. Cu ce bagaj de cunoştinţe vor intra orientaliştii români de mâine, urmaşii lui Dimitrie Cantemir, în Universităţile Europei? Lăsând la o parte pregătirea absolvenţilor, ne putem întreba dacă pregătirea profesională a cadrelor didactice ale catedrei a fost vreodată controlată de specialişti din ţările unde se vorbesc limbile respective sau de la o universitate europeană cu tradiţie mai veche, cum ar fi Oxford sau Sorbona. Oricum atunci aproape toţi profesorii aveau diplomă de profil.
După democratizarea învăţământului, Universitatea Bucureşti a ajuns, pare-se, un loc de trecere pentru pietoni. Un alt personaj de la Ministerul Culturii, un filolog, a „predat” istoria religiilor la Facultatea de română, înlocuindu-l pe părintele prof. D. Galeriu! Nu mai există nici un discernământ, nici un control? Studenţii trebuie să-şi sacrifice orele de curs, ca diletanţii să aibă cu ce să se laude? Din banii cui sunt plătiţi oare oamenii care fac învăţământul de râs? Şi de ce atâtea împrumuturi de talente tocmai de la Ministerul Culturii?
Revenind la comisia indiană, am simţit că a fost o încercare de a o influenţa împotriva mea, prezentându-mă ca pe o persoană neautorizată, care îndrăzneşte să rivalizeze cu o persoană miruită de cârmuitorii culturii. S-a aranjat o şedinţă cu experţii indieni la Universitate, unde secţia indiană a fost reprezentată de o redactoare TV care ţinea, chipurile, orele de hindi. Contrar aşteptării părţii române, specialiştii indieni s-au pronunţat pentru continuarea limbii bengali şi au şi felicitat Universitatea pentru că are un asemenea curs. (Odată cu desfiinţarea postului meu, cursul a fost desfiinţat).
Din motive profesionale, i-am întrebat pe experţii indieni ce părere au avut despre noua generaţie de „indianişti”. Au avut reţineri serioase în ce priveşte directorului Institutului de Cercetări Orientale, institut care poartă numele lui Sergiu Al-George. Iar „profesoara” de hindi n-a ştiut decât să dea „bună ziua” în limba aceea (asta a fost şi părerea mea). S-au întrebat dacă acesta este nivelul predării limbilor străine în România.
S-a înţeles că era un alt joc la mijloc. Nici nu era greu de înţeles. În timpul unei recepţii diplomatice, în cinstea specialiştilor indieni, am remarcat că directorul respectiv şi-a dat toată osteneala să îndrepte discuţia spre subiecte care nu ţin de problemele profesionale. Dacă ar fi fost într-adevăr interesat de indianistică, n-ar fi ratat o asemenea ocazie, pentru a discuta cu persoanele avizate, care reprezintă India la congresele orientale în străinătate.
În afara întâlnirilor oficiale la Ministerul Învăţământului şi la Academie, pe care le-am organizat, i-am invitat pe profesorii indieni acasă la mine, ca să stea de vorbă cu echipa mea. Acei tineri n-au avut nici o pretenţie de specialişti; au venit, unii chiar din provincie, pentru a profita de ocazia de a-şi lărgi orizontul cunoaşterii. Au fost discutate atâtea lucruri frumoase – muzicalitatea limbii sanscrite, concepte estetice indiene, sculptura lui Brâncuşi, dans clasic indian, yoga-terapie şi multe altele.
Specialiştii au fost încântaţi de interesele şi cunoştinţele lor, au apreciat călduros un fragment al unui spectacol indian de-al nostru, înregistrat pe casetă. Traducerea românească a unei poezii sanscrite, realizată de un student, păstrând perfect ritmicitatea originalului, i-a impresionat în mod deosebit. M-au felicitat pentru eforturile mele de a crea un grup de sanscritişti adevăraţi. Pomul se cunoaşte după roade, spune un proverb sanscrit.
Nu numai comisia indiană, ci şi autorităţile Ministerului Învăţământului s-au bucurat să cunoască echipa mea – pe tinerii care vor să se angajeze în cercetări indianistice.
Ministerul şi-a dat acordul principial pentru realizarea proiectului nostru, încadrându-l în programul lui de centre de studii avansate. Specialiştii indieni au arătat disponibilitatea de a recomanda guvernului indian să ne doneze cărţi şi alte materiale didactice, după ce centrul va fi înfiinţat în mod oficial.
Datorită iniţiativei Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei, Universitatea a aprobat fondarea unui Centru de studii şi cercetări indiene care să funcţioneze sub conducerea mea pe lângă Catedra de limbi orientale. Centrul a luat fiinţă în toamna anului 1990. Cu foarte puţină publicitate, s-au prezentat peste o sută de cursanţi pentru a se înscrie la cursurile de sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană, pe care le ţin în afara celor aparţinând Catedrei. Centrul are în vedere un program mai amplu, pentru realizarea căruia dorim să apelăm la specialişti români şi străini. La ora actuală, cursurile se desfăşoară cu toată rigoarea. Studenţii îşi dau silinţa să profite de această posibilitate mult visată.
În afară de a aproba ceea ce a fost recomandat explicit de Minister, Universitatea n-a mai mişcat nici un deget. Dacă propunerea a venit din partea mea, trebuia ca eu singură să mă ocup de toate problemele ştiinţifice şi organizatorice. Unii membri ai comitetului de iniţiativă s-au oferit să mă ajute benevol, în afara obligaţiilor la locurile de muncă, ceea ce şi fac.
Noi am ştiut de la început că – aşa cum spune un aforism sanscrit – multe piedici se ivesc pe calea unei realizări nobile. Iată câteva mostre.
Cu toate că înfiinţarea Centrului sub conducerea mea a fost aprobată la Senatul Universităţii, decizia nu vrea să iasă. Deşi ni s-a promis un sediu în spaţiul universitar, nu se găseşte nici un loc. Se mai preconizează măsuri împotriva furturilor posibile din sălile de curs, unde n-ai ce fura chiar dacă ai vrea. Nemaiavând acces la nici o catedră, eu stau în picioare pe coridor şi în fiecare zi iau cu mine de acasă cărţi, fiţe, planşe etc, umblând prin ploi şi ninsori, câteodată pe întuneric. Deoarece nu am un post permanent, nu-i sigur nici viitorul meu nici cel al centrului. Îmi iau salariul când alţii sunt dispuşi să mi-l aprobe.
Pentru toate acestea există explicaţii birocratice din abundenţă. Unde explicaţiilor le lipseşte temeiul de adevăr, unii dau vina pe alţii. Niciodată nu mi s-a spus că n-am dreptate. Totuşi…
Deşi unora le place să creadă că este un caz personal, problema mea este şi a Universităţii. Solicit dreptul meu la muncă şi nimic mai mult. În al doilea rând, în timp ce atât Ministerul cât şi Universitatea s-au angajat la înfiinţarea Centrului de Studii şi Cercetări Indiene, sarcina de a-i rezolva problemele oficiale, administrative le revine lor.
În ce mă priveşte, suport jigniri, umilinţe şi ironii nu pentru a-mi câştiga existenţa. Puteam s-o câştig, poate chiar mai bine, în altă parte. Propria mea conştiinţă, sentimentul de obligaţie morală faţă de instituţia căreia îi datorez formaţia mea de eminescolog nu mă lasă s-o părăsesc într-un moment crucial. Plecarea mea va pune capăt tradiţiei indianisticii, existentă în singurul centru universitar din România. Studiile indiene vor trece atunci în mod absolut în mâinile unor persoane care îşi arogă dreptul de indianist. Locul profesorului indian de hindi este deja ocupat de lingvistul la care m-am referit mai sus. Iar directorului de la Institutul de Cercetări Orientale i s-a încredinţat cursul meu de civilizaţie indiană. Deşi nu cunoaşte nici măcar alfabetul limbii sanscrite, este crezut mare cunoscător al acestei limbi; este lansat ca mare specialist, chiar dacă n-a scris nici o carte. Nu ştiu prin ce împrejurări, fondul bibliotecii Asociaţiei de Studii Orientale a trecut în posesia sa personală, fără ştiinţa membrilor. Acest fond a fost constituit cu sacrificiile membrilor şi îmbogăţit cu donaţiile unor ambasade străine. Acolo se află un bogat inventar de cărţi indiene, între care Operele lui R. Tagore în 30 de volume.
Dacă studiile indiene se află într-o situaţie precară, aceasta nu face decât să reprezinte un aspect al catastrofei prin care trece cultura română. Se văd încercări de a prezenta o imagine falsă a Indiei. Odată cu redeschiderea centrelor de yoga, au început să sosească „yoghinii” de aiurea, mai puţin India. Au venit li reprezentanţii unei organizaţii interzise în India pentru acte teroriste, inclusiv incendierea clădirilor guvernamentale.
Apar publicaţii banale care caută să mistifice filozofia indiană, dar n-a apărut nici o carte serioasă în acest domeniu. Există manuscrise depuse de mult la edituri, între care un dicţionar de verbe sanscrit-român alcătuit de un tânăr clujean.
O organizaţie străină a dat spectacole de dans indian înregistrat pe video-casete; pentru ele s-au vândut bilete peste capacitatea Sălii Palatului. Iar un ansamblu indian a prezentat dans clasic religios într-o sală modestă fără nici o publicitate.
Se petrece parcă o campanie împotriva Indiei. Prin suprimarea indianismului autentic pe de o parte şi proliferarea celui fals pe de alta se încearcă demonetizarea cumplită a culturii indiene. Este limpede că un puternic sentiment anti-indian, ascuns în întuneric, a existat totdeauna. Au fost jocuri din umbră care au nimicit mereu – probabil de pe vremea lui Eminescu – eforturile de a crea o şcoală de indianistică.
Nu a fost elucidat misterul care învăluie uitarea manuscrisului eminescian de gramatică sanscrită de către critica românească. De vreme ce toate celelalte au fost păstrate cu grija cuvenită în Biblioteca Academiei, de ce tocmai acela a rămas în Iaşi? Mulţi cercetători n-au ştiut de existenţa lui, nici includerea acestui text în Operele poetului nu s-a făcut fără greutăţi. Se pot ridic şi alte întrebări.
De ce C. D. Georgian, care a învăţat sanscrită de la cunoscutul indianist Albrecht Weber la Universitatea din Berlin, n-a putut să-ţi ţină cursurile la Bucureşti? Ştim că Iulia Hasdeu, care învăţase sanscrită, a murit de boală, dar cum a murit în accident fiul lui G. Coşbuc care avea pregătiri în această limbă? De ce a fost lansată o campanie împotriva profesorului Th. Simenschy, autor al Gramaticii sanscrite în limba română? De ce orientaliştii de aici nu l-au delegat niciodată pe Sergiu Al-George să reprezinte România în congresele orientalistice din Europa sau în cele de sanscrită la Banares? De ce am fost supusă atâtor peripeţii când lucram la teza de doctorat? De ce unele cercuri au interpretat tendenţios cartea mea Eminescu şi India?
În acest context, reflecţia lui Lucian Blaga îmi pare profetică: „Prin asimilarea totală, motivele de provenienţă indică au intrat în însăţi fiinţa noastră, de unde ele nu mai pot fi smulse decât distrugând ţesuturi vitale” (Mahatma Gandhi, cum l-am cunoscut, în Saeculum, mai-iunie 1943, p.8)
Cine caută să smulgă India din fiinţa românească?
În mai multe locuri din acest articol m-am referit la Ministerul Culturii. Deoarece orice critică sau chiar întrebare la adresa acestui minister este considerată un atac la persoană, subliniez că nu am nici o intenţie de a contesta valoarea domnului Andrei Pleşu ca un om de cultură. Dar nici domnia-sa n-are voie să şteargă cu buretele serviciul pe care l-am adus culturii române printr-o activitate susţinută de peste 30 de ani. La o recepţie diplomatică, domnul ministru m-a acuzat: „Aţi iubit România atunci când ea nu trebuia iubită”, la care am replicat: „Iubesc cultura română, indiferent cine o conduce”. Las la o parte comportarea oaspetelui de onoare, care a insultat o invitată. Dar mă întreb, dacă aceasta este părerea domniei sale despre mine, de ce a acceptat să participe la comemorarea lui Sergiu Al-George pe care am condus-o la Universitate în 1981? Când alţii îşi aduceau omagiile celui care plecase dintre noi abia cu zece zile înainte şi se citea din scrierile sale, domnul Pleşu se angaja în discuţii cu vecinii de tribună. A fost ultimul vorbitor şi a ţinut un discurs doar „lustruindu-se pe el”, reuşind să strice atmosfera de pioşenie în care ne aflam.
Dacă atunci aţi crezut, domnule Pleşu, că acel om nu merită nici un minim de respect din partea dumneavoastră, de ce mai puneţi acum numele lui pe firma Institutului de Cercetări Orientale pe care l-aţi înfiinţat în cadrul ministerului pe care îl conduceţi? Ca să justificaţi angajarea ca director a prietenului dumneavoastră Radu Bercea, pe care doar dumneavoastră l-aţi numit succesorul lui Al-George?
Sergiu Al-George a trăit şi a murit pentru India. Iar acum, profitând de moartea lui, analfabeţii se lansează ca mari sanscritişti şi poporul român plăteşte impostura lor.
Ruşine să le fie!
Amita Bhose
4 martie 1991"
Comentarii