La Gaudeamus carte școlară bestseller a fost… gemul

Târgul a început într-o luni, o dată cu deschiderea anului școlar. Nu știu cum au fost festivitățile de deschidere pe la școli știu însă că la târgul dedicat cărților nu s-a întâmplat nimic. N-a deschis nimeni târgul, nu s-a auzit nici măcar imnul Gaudeamus – pus cu mare pompă în ultima zi, pe 25. Pe culoarele improvizate în pavilionul mobil bătea vântul, nu la propriu, deși ar fi fost bine în zilele următoare. Apatia e starea care a stăpânit atmosfera. Ici și acolo câte un rătăcit care intra pe o parte și ieșea pe alta. Elevii treceau pe alee pâlcuri pâlcuri dar nici nu întorceau capul spre pavilionul cu cărți. Aveau și ei dreptatea lor – încă nu știau ce manuale le trebuie.

O solidaritate de breaslă îi îndemna pe expozanți să plângă unul pe umărul celuilalt iar în lipsă de clienți și-au împrumutat unii altora cărți și au pus de un salon de lectură, fiecare la standul lui. Animație a fost și vânzare așijderea la mesele sponsorului care și-a adus gemul spre vânzare, ca să recupereze investiția. Că a recuperat-o cu vârf și îndesat nu mă îndoiesc dar a fost singurul care nu a făcut reduceri, nu a făcut nici un efort să-și vândă marfa. Oamenii veneau ca muștele la miere. Întorceau spatele cărților, unii de-a dreptul deranjați de  coșulețul cu proverbe pe care li-l ofeream și cumpărau gem cu 22 de lei borcanul de 270 de grame. Nu unul, nu două ci… nouă. Cu sacoșele. Și reveneau a doua zi. În fața unei astfel de atitudini, vecinul meu și-a spânzurat cartea, eu am trecut la reduceri mari ca să-mi pot scoate măcar cheltuielile cu închirierea standului. După 9 zile de târg de carte am ajuns la concluzia aceea românească - Și așa și cu banii luați.

Întâmplări frumoase însă au fost:

Doamna Dacia Gongu, o doamnă sufletistă și optimistă, a venit cu o pungă mare de flori  origami care au și delectat privirile puținilor trecători, așa de bine că întrebau cât costă. Mare parte din ele au fost redăruite și acum sunt la loc de cinste în casele oamenilor. Pe celelalte le voi aduce la Festivalul Namaste India, să încânte sufletele și acolo.

Cristina Bucșa a venit cu cei patru băieți ai ei care au dat iama în cărțile vecinilor și văzând-o pe ea cât de calmă e în relația cu ei mi-am spus că eu sunt de-a dreptul nevrotică în relația cu fiică-mea. Cred că ea ar fi trebuit să scrie o carte cu titlul Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copiii. Vizita lor a fost însă prilej pentru organizatori să  elimine a doua zi o masă cu patru scaune, cea la care au stat, la un moment dat, cei patru copii. Ce să-i faci, era chiar lângă masa organizatorilor.

O doamnă tare simpatică mi-a înseninat ziua respectivă, cumpărând cele trei titluri ale mele, fotografiindu-ne amândouă (m-am simțit ca marii scriitori și primul om care mi-a venit în minte a fost Dan Puric cu care toată lumea dorește să se fotografieze, bine, nu e cazul meu). Apoi a revenit și a cumpărat un set pentru mama dânsei (care e fan scriitoare românce, să înțeleg că și eu mă număr printre ele, de fapt toți, că românii sunt poeți) și încă trei seturi pentru cele trei prietene ale mamei ei. Un așa succes mai rar, pai, nu? Deși mama lor de cărți, ele chiar sunt bune dar marketingul te omoară!

Am dat interviuri de m-a durut gura - și cred că pe ascultători capul – pentru Radio România Actualități de vreo două ori, pentru Radio România Cultural, pentru  televiziunea Trinitas, emisiunea Omul priceput, de luni până vineri la ora 20,20 și m-am bucurat că mai sunt oameni pasionați, ca domnișoara Mihaela Poenaru care a reușit să elimine toate bâlbele mele și să dea coerență celor spuse de mine.

M-au încântat cei trei domni în vârstă – de 81, 83 și 91 de ani, domnul de 91 recitându-mi patru poezii de Radu Gyr, și am răsplătit și eu darul dumnealor – optimism, buna dispoziție – cu Proverbe și cugetări sanscrite.  Cu umor, spuneau despre dânșii că sunt fosile. Eu le-am răspuns că sunt adolescenți care deja sunt „fosile” și dacă îmi găsesc un elev care să știe cine e Radu Gyr și să-mi recite patru poezii, nu contează ale cărui poet, îi dăruiesc acestuia toate cărțile de la stand. Am rămas cu cărțile.

Apropo de elevi, a fost finala concursului de creație literară Mircea Nedelciu. La proba eliminatorie două concurente au ieșit din start pentru că poetul care a locuit în ultimii ani ai vieții la Mărțișor a fost… Ion Creangă iar personajul principal din Pădurea spânzuraților este… Da, el este. Și am înțeles de la moderatoarea concursului, doamna Mirela Nicolae de la Radio România Cultural, că la ediția aceasta elevii au fost mai buni decât la cele anterioare. Nu vreau să mă gândesc cum erau aceia!

Una peste alta, oamenii au aflat de la radio de Manualul de limba sanscrită, de la mine de Didi – Amita Bhose. Cei ce nu știau. Precum doamna Irina Cristea ca a revenit și a cumpărat cărțile lui Didi despre Eminescu, mărturisindu-mi că s-a îndrăgostit de Amita Bhose. Păi nici nu se putea altfel, nu?

M-am reîntâlnit cu o doamnă învățătoare cunoscută la Palatul Copiilor, am cunoscut alte doamne profesoare inimoase, venite cu clasa - una dintre ele dorea să cumpere pentru fiecare elev câte o carte cu 5 lei și să facă o bibliotecă a clasei și-mi cerea sfatul: Oare se vor supăra părinții dacă le va cere 5 lei pentru cărți? N-am văzut prea multe clase cu profesori cu tot. Cum ziceam, cei mai mulți erau afară iar dintre cei dinăuntru se fotografiau.

Mărturisesc că mie îmi place la târgurile de carte. Când am însă în fața mea concurență neloială – gemurile – cedez nervos. Dacă oamenii și-ar fi umplut sacoșele cu cărți de la alte edituri nu m-ar fi deranjat. Dar să fii atât de snob ba chiar de-a dreptul prost să cumperi dulceață de 22-25-30 de lei borcanul de 270 de grame… Cu prostia cum să concurezi? Când mai am în latura cealaltă a standului mesele organizatorilor și indiferența lor ba uneori chiar obrăznicia – cum a fost cazul domnului care, la 19,05 s-a uitat urât la mine și le-a zis colegilor – Haideți, măi, că doamna nu are casă! – iar cedez nervos. Doamna – adică eu, a se citi proasta târgului, că am dat bani pe un stand la un târg fără un banner la intrarea în Parcul Tineretului, care să anunțe evenimentul și fără altă popularizare decât la Radio România și și aceea subțiată până la dispariție în ultimele zile, un stand într-un pavilion unde ne-am copt de căldură (dacă mi-e cald să-mi aduc ventilator, așa cum am fost sfătuită) – deci proasta târgului era obligată prin contract să mai rămână o jumătate de oră după închiderea târgului, nu mai vorbesc că nici vânzătorul de la supermarket nu-i dă afară pe cei care au intrat în magazin până-n ora închiderii. Dar de, noi eram la un târg de carte, nu la supermarket!

Apoi să vă mai spun că s-a donat carte într-o veselie… Mormane, mii de cărți, cărți bune, cărți de care oamenii s-au lepădat ca de râie. Cu sacoșele au adus cărți, le-au lăsat cu totul și am avut senzația că dincolo de gestul frumos, de a dărui cărți unor copii, în unele situații a mai fost și desființarea bibliotecii proprii. Văzând mormanele de cărți m-am gândit că suntem de-a dreptul ca Don Quijote: pe de o parte noi ne străduim să vindem cărți și pe de alta oamenii vin și se debarasează de ele. Acesta să fie drumul cărții?

Să ne vedem sănătoși!