Tristete
Din cand in cand oamenii se duc la cimitir, sa aprinda o lumanare la mormantul celui ce nu mai este decat amintire. Aduc cateva flori, un borcan pentru apa, cateva fire de tamaie, o cutie de chibrituri. Batul scapara si se stinge, invariabil, privirea ramane pironita pe batul de chibrit, evitand mormantul. Unii vorbesc cu cel de sub pamant, altii tac, unii isi fac de lucru smulgand buruienile. In jur e liniste, nimeni nu vorbeste tare. De parca s-ar teme cineva ca s-ar putea trezi vreunul dintre cei ce dorm acolo.
Eu merg rar la cimitir. La tata de cateva ori pe an, la Lili am fost o singura data si nu mai stiam unde e mormantul. La Didi la fel, de vreo doua, trei ori pe an. Pentru mine, acesti trei oameni nu se afla acolo. De ce ma duc? Poate de rusine. Daca nu m-as duce ar fi ca o tradare desi nu e deloc asa. Daca nu m-as duce eu si inca vreo doi, trei oameni mormintele poate ca ar fi in paragina. Si si mormintele trebuie ingrijite, din respect pentru cei ce dorm acolo.
Am fost la Didi. De fiecare data am o strangere de inima. E in cimitirul Andronache, in cavoul unei foste studente, Nina. Urna cu cenusa se afla intr-un cavou mare, gol, cu o cruce pe care e trecut numai numele ei. Pe crucea familiei Mihai. De fiecare data ii privesc fotografia care incepe sa se stearga si ma gandesc ca pasii nostri ne poarta pe cai nebatute si nestiute. Cine ar fi crezut ca drumul dansei se va sfarsi astfel?
Ma intreb cati dintre cei care ajung in cimitir s-au oprit in fata fotografiei ovale, ce reprezinta portretul unei indience in sari. Numele i s-a sters de pe cruce - vopseaua neagra s-a spalat, de ploi, si a ramas doar sapat in cruce, alb. De parca ar spune - eu nu sunt aici, de fapt. Eu sunt in sufletele voastre, in filele cartilor, in adierea vantului.
Am fost la Didi. Pe mormantul alaturat, doi caini dormeau, incalziti de soare. Cateva morminte mai incolo, cativa barbati sapau o groapa. Lumanarile ardeau cu flacara mare. Iar Didi, din fotografia stearsa, parea sa spuna:
- Stii bine unde ma gasesti. Uita-te in jurul tau si in inima ta.
Eu merg rar la cimitir. La tata de cateva ori pe an, la Lili am fost o singura data si nu mai stiam unde e mormantul. La Didi la fel, de vreo doua, trei ori pe an. Pentru mine, acesti trei oameni nu se afla acolo. De ce ma duc? Poate de rusine. Daca nu m-as duce ar fi ca o tradare desi nu e deloc asa. Daca nu m-as duce eu si inca vreo doi, trei oameni mormintele poate ca ar fi in paragina. Si si mormintele trebuie ingrijite, din respect pentru cei ce dorm acolo.
Am fost la Didi. De fiecare data am o strangere de inima. E in cimitirul Andronache, in cavoul unei foste studente, Nina. Urna cu cenusa se afla intr-un cavou mare, gol, cu o cruce pe care e trecut numai numele ei. Pe crucea familiei Mihai. De fiecare data ii privesc fotografia care incepe sa se stearga si ma gandesc ca pasii nostri ne poarta pe cai nebatute si nestiute. Cine ar fi crezut ca drumul dansei se va sfarsi astfel?
Ma intreb cati dintre cei care ajung in cimitir s-au oprit in fata fotografiei ovale, ce reprezinta portretul unei indience in sari. Numele i s-a sters de pe cruce - vopseaua neagra s-a spalat, de ploi, si a ramas doar sapat in cruce, alb. De parca ar spune - eu nu sunt aici, de fapt. Eu sunt in sufletele voastre, in filele cartilor, in adierea vantului.
Am fost la Didi. Pe mormantul alaturat, doi caini dormeau, incalziti de soare. Cateva morminte mai incolo, cativa barbati sapau o groapa. Lumanarile ardeau cu flacara mare. Iar Didi, din fotografia stearsa, parea sa spuna:
- Stii bine unde ma gasesti. Uita-te in jurul tau si in inima ta.
Comentarii
Eu am să vă susțin!