Balcik sau cum de ajung românii să fie mai numeroși ca bulgarii
La doar 60 de kilometri de Vama Veche - mergând pe un drum pustiu cum nu vei mai găsi în România - se află Balcikul Reginei Maria. Căpătat, retrocedat, dar păstrând o vreme în capela mică a grădinii inima reginei ce ceruse în mod expres ca inima-i să-i fi adusă aici, în locul pe care l-a iubit atât de mult.
Românii îndrăgesc și ei locul, dovadă că vin din ce în ce mai mulți, întru vizitare și recreere. Pentru noi a fost a doua oară de pus piciorul în stațiunea Balcik - prima oară a fost acum doi ani, parcă. Locul nu are nimic din bâlciul stațiunilor noastre, terasele de pe faleză sunt albe sau din lemn nevopsit, ici colo câte un petec de plajă, diguri vechi și un foișor din lemn alb la capătul unuia, acolo unde vei vedea o mulțime de meduze mari, o invazie de meduze, cu tente mov, galbene, verzi, de parcă ai fi aterizat în mijlocul unoei lumi extraterestre. Toată marea, cât cuprinzi cu privirea, e plină de meduzele ce-și împing pălăriile încoace și încolo, într-o lume numai a lor. Mai spre capăt ajungi la castelul și grădinile Reginei Maria pe care musai trebuie să le vizitezi și revizitezi - nu-i nimic dacă nu ai leva, primesc și lei, ca și chelnerii, de altfel. Acum intrarea este obligatorie și la castel - acum doi ani nu era - așadar, cu 40 de lei vizitezi și grădina și castelul. În hotelul Regina Maria de lângă castel se cazează în majoritate români veniți cu familia, în grup, de unde și gălăgia lor arogantă și de neam prost. Iar și mai la capăt începe un drum pe lângă mare, făcut cu bani europeni, un drum ce ar fi trebuit, probabil, să ajungă la Albena dar care după vreo 6 kilometri se prăbușește în mare ca după un cutremur de pământ. Mărginit de niște stânci mari, albe, drumul la fel de alb e folosit de puținii bicicliști și de pescarii care par a pescui mai mult din hobby decât din necesitate.
Grădina-și are farmecul ei și toamna, deși au fost scoși cactușii pe care dorește atât de mult să-i vadă o doamnă ce întreabă pe toată lumea în ce direcție să o ia pentru a-i găsi. Va fi poate dezamăgită când va vedea mormanele de pământ și pancarta prin care direcțiunea își cere scuze pentru disconfortul creat. Nici florile verii nu mai sunt toate, trandafirii se străduiesc să-ți țină capul sus, ca o bătrână dintr-o familie boierească scăpătată. De ignori greșelile gramaticale din traducerea românească de pe panourile caselor grădinii îți poți face o idee a măreției de oninioară a locului, dar nici prezentul nu e de ignorat, căci scările pietruite te duc spre cascada cu podul suspinelor, unde-ți poți pune o dorință care se și poate împlini de treci podul cu ochii închiși. Sau spre înaltul dealului, unde ești parcă la același nivel cu minaretul simbolic al castelului. De aici și de oriunde în grădina minunată marea toată e a ta. Nu e de mirare că Regina Maria iubea locul acesta.
În castelul alb zărești umbra reginei, strecurându-se pe scări, reflectată în oglinda cea mare. te vei pierde iarăși pe alei, spre capela cea mică și pe lângă tine va trece alaiul nupțial în frunte cu mireasa și mirele, ținându-se de mână.
Te plimbi în linște pe faleză, mănânci la o terasă, chelnerii înțeleg românește, pui apă câinelui bătrân, negru și năpârlit de lângă terasă, acesta se repede la apă și hăpăie însetat, apoi urci pe bicicletă și bați faleza, marea te însoțește, dealurile și-au îmbrăcat culori de toamnă, e liniște și e bine.
E păcat doar că nu se întâmplă în România.
Românii îndrăgesc și ei locul, dovadă că vin din ce în ce mai mulți, întru vizitare și recreere. Pentru noi a fost a doua oară de pus piciorul în stațiunea Balcik - prima oară a fost acum doi ani, parcă. Locul nu are nimic din bâlciul stațiunilor noastre, terasele de pe faleză sunt albe sau din lemn nevopsit, ici colo câte un petec de plajă, diguri vechi și un foișor din lemn alb la capătul unuia, acolo unde vei vedea o mulțime de meduze mari, o invazie de meduze, cu tente mov, galbene, verzi, de parcă ai fi aterizat în mijlocul unoei lumi extraterestre. Toată marea, cât cuprinzi cu privirea, e plină de meduzele ce-și împing pălăriile încoace și încolo, într-o lume numai a lor. Mai spre capăt ajungi la castelul și grădinile Reginei Maria pe care musai trebuie să le vizitezi și revizitezi - nu-i nimic dacă nu ai leva, primesc și lei, ca și chelnerii, de altfel. Acum intrarea este obligatorie și la castel - acum doi ani nu era - așadar, cu 40 de lei vizitezi și grădina și castelul. În hotelul Regina Maria de lângă castel se cazează în majoritate români veniți cu familia, în grup, de unde și gălăgia lor arogantă și de neam prost. Iar și mai la capăt începe un drum pe lângă mare, făcut cu bani europeni, un drum ce ar fi trebuit, probabil, să ajungă la Albena dar care după vreo 6 kilometri se prăbușește în mare ca după un cutremur de pământ. Mărginit de niște stânci mari, albe, drumul la fel de alb e folosit de puținii bicicliști și de pescarii care par a pescui mai mult din hobby decât din necesitate.
Grădina-și are farmecul ei și toamna, deși au fost scoși cactușii pe care dorește atât de mult să-i vadă o doamnă ce întreabă pe toată lumea în ce direcție să o ia pentru a-i găsi. Va fi poate dezamăgită când va vedea mormanele de pământ și pancarta prin care direcțiunea își cere scuze pentru disconfortul creat. Nici florile verii nu mai sunt toate, trandafirii se străduiesc să-ți țină capul sus, ca o bătrână dintr-o familie boierească scăpătată. De ignori greșelile gramaticale din traducerea românească de pe panourile caselor grădinii îți poți face o idee a măreției de oninioară a locului, dar nici prezentul nu e de ignorat, căci scările pietruite te duc spre cascada cu podul suspinelor, unde-ți poți pune o dorință care se și poate împlini de treci podul cu ochii închiși. Sau spre înaltul dealului, unde ești parcă la același nivel cu minaretul simbolic al castelului. De aici și de oriunde în grădina minunată marea toată e a ta. Nu e de mirare că Regina Maria iubea locul acesta.
În castelul alb zărești umbra reginei, strecurându-se pe scări, reflectată în oglinda cea mare. te vei pierde iarăși pe alei, spre capela cea mică și pe lângă tine va trece alaiul nupțial în frunte cu mireasa și mirele, ținându-se de mână.
Te plimbi în linște pe faleză, mănânci la o terasă, chelnerii înțeleg românește, pui apă câinelui bătrân, negru și năpârlit de lângă terasă, acesta se repede la apă și hăpăie însetat, apoi urci pe bicicletă și bați faleza, marea te însoțește, dealurile și-au îmbrăcat culori de toamnă, e liniște și e bine.
E păcat doar că nu se întâmplă în România.
Comentarii