Trei minute de metrou

Fiecare în lumea telefonului lui, suprapusă realității metroului. Doi tineri, un el și o ea, împărțind muzica, fiecare cu câte un fir al căștii în ureche. Lângă ei o doamnă la vreo 60 de ani, cu părul negru, permanent, cu breton, cu buzele roșii, își face selfieuri. Își aranjează un pic părul, își potrivește telefonul și face fotografii cu arătătorul, ținând celelalte degete răsfirate în sus. Depărtează un pic aparatul, așa cum fac miopii când nu descifrează eticheta unui ambalaj, apoi, cu degetul mare și cu arătătorul, păstrând restul degetelor în aceeași poziție, micșorează și mărește fotografia. Nu pare a fi mulțumită de rezultat, căci își mai face niște selfieuri discrete și reia gesturile dinainte. Cei fără telefon o privesc, unii zâmbesc. O altă femeie vorbește la telefon, cu mâna la gură. Într-un colț un bărbat râde. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

În stație, un bărbat așază o frunză a unui buchet de flori pe care-l ține protocolar. O tânără pare a vorbi singură, dar de fapt vorbește la telefon, cu hands free. Un domn în vârstă o privește ciudat. Oamenii sunt aplecați asupra telefoanelor.

Cineva mănâncă un covrig, un tânăr, i se revarsă burta peste curea, mâncatul nu-l incomodează în butonat. Lângă ușă, lângă femeia cu fustă cu fermoar la spate, un tânăr se joacă pe telefon. Din căștile unui alt tânăr se aude muzică.  Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.

O fetiță de vreo cinci ani, așezată pe același scaun cu o umbră de bunică, se uită la călători. Nu-i susține nimeni privirea pentru că nu o vede nimeni. Oamenii sunt aplecați aupra telefoanelor.