Cum s-a făcut de s-a pus bomboana pe colivă
Un proverb indian spune așa - „Nu costă nimic să vorbești frumos.”
Bookfest. Spații largi, totul bine și frumos. Deasupra pavilionului - de fapt un depozit mare, ce să mai, de ce să nu recunoaștem, pe care cei de la Romexpo nici nu l-au amenajat în timp - ( în a doua jumătate a primei zile, la vecinele mele au venit 2 muncitori după 5 reclamații, să le pună etajerele, și erau morți de beți iar unul cu o camionetiță, la curbă a agățat mocheta și sub amenințări a venit să o îndrepte, fiind chiar în dreptul standului meu, în încrețitură putându-se împiedica oricine), deci în marele depozit- pavilion (buda jos pălăria, nota 10, de fapt buda mi-a plăcut cel mai mult). Deci aici, în pavilion, în ultima zi s-au oprit ventilatoarele de deasupra și s-au deschis două uși de marfă, imense, pe un perete, și o altă ușă de marfă imensă pe un alt perete. Rezultatul - a început să bată vântul. Ușile fiind așa, niște imensități, ca să intre tirurile, ca să vă imaginați. Expozanții din bătaia vântului au început să-și frece brațele, de frig, și să se cam adune asupra lor. Am rugat organizatorii să închidă o ușă, ceea ce au și făcut. După nici 5 minute însă, organizatorul șef a tras oblonul ușii și am fost ca înainte.
Eu - Bună ziua.
El - Bună ziua, spuneți.
Eu - Am avea o rugăminte, și e în numele celor de aici. Se poate închide o ușă, că e curent?
El - Vreți să transpirați ca ieri?
Eu - Poftim?
El - Da, vreți să transpirați ca ieri? Am deschis ușile ca să se ducă aerul spre cei din mijloc, unde nu e deloc aer, nu face față aerul condiționat.
Eu - Păi dacă faceți economie cum să facă față dacă sunt oprite, nici măcar nu merge aerul condiționat, e oprit.
(Și îi arăt ventilatoarele oprite.) Și nu e problema mea că acolo nu e aer și aici noi stăm în curent.
El - Nu există curent. E o noțiune inventată de români. Și există pereții despărțițori ai standurilor, sunteți protejați.
Eu - Stați dvs cinci minute lângă standul meu și vedeți că nu există curent.
El - Poftim. Stau. Vedeți dvs că abia se mișcă stegulețele alea ale vecinilor? Nu există curent.
Eu - În cazul ăsta, dacă dvs spuneți că nu există curent, că e inventat de români, atunci nu avem despre ce discuta.
Și m-am dus la standul meu. El s-a oprit la vreo doi metri de standul meu, și-a scos telefonul, moment în care au venit spre el trei persoane. Au vorbit un pic, apoi el a rămas pe loc, butonând. Era îmbrăcat în costum. Eu, ca și ceilalți expozanți, în tricou sau bluze cu mânecă scurtă. La un moment dat mi-a arătat telefonul și mi-a zis:
- Poftim. Cinci minute. Nu am pățit nimic.
Pe telefon am văzut un ecran negru și cele 5 minute cronometrate, pe ceas. Omul și-a băgat apoi telefonul în buzunar, s-a întors cu spatele și a plecat.
Doamnele din fața mea erau chiar în bătaia vântului, neavând pereții despărțitori care să le protejeze, se plângeau că le curge nasul, și-au pus niște eșarfe pe umeri, vecinele erau și ele disperate, vecinii de la alt stand erau și ei zgribuliți. De plâns nu s-au plâns însă decât pe la colțuri. După vreo jumătate de oră s-au închis ușile și s-au deschis ventilatoarele de deasupra.
Aceasta a fost experiența mea, numai a mea, de la Bookfest. A fost momentul în care am decis să nu mai particip la Bookfest și Gaudeamus. În fața ochilor nu am decât acel ecran negru pe care sunt câteva cifre: 5:01.
Repet, e numai și numai a mea, experiența.
Am obosit. Îi mulțumesc organizatorului pentru cei doi metri și încă trei dăruiți la două ediții, dar un proverb indian spune așa: ”Nu costă nimic să vorbești frumos.”
Bookfest. Spații largi, totul bine și frumos. Deasupra pavilionului - de fapt un depozit mare, ce să mai, de ce să nu recunoaștem, pe care cei de la Romexpo nici nu l-au amenajat în timp - ( în a doua jumătate a primei zile, la vecinele mele au venit 2 muncitori după 5 reclamații, să le pună etajerele, și erau morți de beți iar unul cu o camionetiță, la curbă a agățat mocheta și sub amenințări a venit să o îndrepte, fiind chiar în dreptul standului meu, în încrețitură putându-se împiedica oricine), deci în marele depozit- pavilion (buda jos pălăria, nota 10, de fapt buda mi-a plăcut cel mai mult). Deci aici, în pavilion, în ultima zi s-au oprit ventilatoarele de deasupra și s-au deschis două uși de marfă, imense, pe un perete, și o altă ușă de marfă imensă pe un alt perete. Rezultatul - a început să bată vântul. Ușile fiind așa, niște imensități, ca să intre tirurile, ca să vă imaginați. Expozanții din bătaia vântului au început să-și frece brațele, de frig, și să se cam adune asupra lor. Am rugat organizatorii să închidă o ușă, ceea ce au și făcut. După nici 5 minute însă, organizatorul șef a tras oblonul ușii și am fost ca înainte.
Eu - Bună ziua.
El - Bună ziua, spuneți.
Eu - Am avea o rugăminte, și e în numele celor de aici. Se poate închide o ușă, că e curent?
El - Vreți să transpirați ca ieri?
Eu - Poftim?
El - Da, vreți să transpirați ca ieri? Am deschis ușile ca să se ducă aerul spre cei din mijloc, unde nu e deloc aer, nu face față aerul condiționat.
Eu - Păi dacă faceți economie cum să facă față dacă sunt oprite, nici măcar nu merge aerul condiționat, e oprit.
(Și îi arăt ventilatoarele oprite.) Și nu e problema mea că acolo nu e aer și aici noi stăm în curent.
El - Nu există curent. E o noțiune inventată de români. Și există pereții despărțițori ai standurilor, sunteți protejați.
Eu - Stați dvs cinci minute lângă standul meu și vedeți că nu există curent.
El - Poftim. Stau. Vedeți dvs că abia se mișcă stegulețele alea ale vecinilor? Nu există curent.
Eu - În cazul ăsta, dacă dvs spuneți că nu există curent, că e inventat de români, atunci nu avem despre ce discuta.
Și m-am dus la standul meu. El s-a oprit la vreo doi metri de standul meu, și-a scos telefonul, moment în care au venit spre el trei persoane. Au vorbit un pic, apoi el a rămas pe loc, butonând. Era îmbrăcat în costum. Eu, ca și ceilalți expozanți, în tricou sau bluze cu mânecă scurtă. La un moment dat mi-a arătat telefonul și mi-a zis:
- Poftim. Cinci minute. Nu am pățit nimic.
Pe telefon am văzut un ecran negru și cele 5 minute cronometrate, pe ceas. Omul și-a băgat apoi telefonul în buzunar, s-a întors cu spatele și a plecat.
Doamnele din fața mea erau chiar în bătaia vântului, neavând pereții despărțitori care să le protejeze, se plângeau că le curge nasul, și-au pus niște eșarfe pe umeri, vecinele erau și ele disperate, vecinii de la alt stand erau și ei zgribuliți. De plâns nu s-au plâns însă decât pe la colțuri. După vreo jumătate de oră s-au închis ușile și s-au deschis ventilatoarele de deasupra.
Aceasta a fost experiența mea, numai a mea, de la Bookfest. A fost momentul în care am decis să nu mai particip la Bookfest și Gaudeamus. În fața ochilor nu am decât acel ecran negru pe care sunt câteva cifre: 5:01.
Repet, e numai și numai a mea, experiența.
Am obosit. Îi mulțumesc organizatorului pentru cei doi metri și încă trei dăruiți la două ediții, dar un proverb indian spune așa: ”Nu costă nimic să vorbești frumos.”
Comentarii