Cum s-a făcut de-am ajuns la Palatul Ghica. Din Căciulați

Căutând niște locuri de vizitat pe lângă București, într-un început de februarie cu 18 grade, am găsit un palat neștiut, vizitabil doar în timpul săptămânii, dar care părea ofertant ca împrejurimi. O moșie goală, doar pentru noi. Cu pădurice, parc sălbatic, lac. Palatul Ghica din Căciulați, sat din Moara Vlăsiei. Fotografia unui mic palat, mai degrabă un conac, era tentantă: albă, în stil neoclasic. Erai avertizat că e în stare de degradare dar că totuși are un farmec aparte. Până acolo ajungeai pe autostrada A3, cea spre Ploiești, și pe la kilometrul 25 parcă ieșeai de pe autostradă spre Moara Vlăsiei. Ceea ce am și făcut, cu entuziasm.
Construit între 1830-1834 de către Alexandru al II-lea Ghica, domn al Țării Românești după fratele său Grigore Ghica (care a construit Palatul Ghica-Tei), palatul Ghica din Căciulați a fost al familiei Ghica până în perioada interbelică, atunci când ar fi fost donat Academiei Române, iar din 1948 fiind în proprietatea statului. Se spune că aici a fost și sediul clandestin al Securității Ilfov, fiind descoperite în grădina palatului 311 schelete omenești, expertizele nelămurind însă motivul morții.

Din 1951 palatul a devenit casă de creație a Academiei Române, aici locuind și scriind Victor Eftimiu, Mihail Sadoveanu. Fiind un loc misterios, tencuiala scorojită contribuind la sentimentul de straneitate, palatul a înfierbântat imaginația oamenilor. Se pare că un dormitor păstrează mobila stil Ludovic al XV-lea aparținând Elenei Lupescu, că s-ar fi comis și o crimă pasională în anii 1900, că drumul străjuit de tei ar fi fost gata să facă legătura cu Palatul Ghica Tei din București.

 Ajunși la poarta palatului, proprietatea fiind anunțată din vreme de un gard din ciment în paragină, am avut surpriza să găsim două lacăte, semn clar că dincolo de poartă nu e nimeni. Albul cădirii părea că râde de noi, din capătul aleii iar cei câțiva bicicliști de vizavi  trăgeau cu coada ochiului spre poarta la care noi stăteam de parcă era nouă. Din stânga noastră se auzea slujba duminicală, numai ce era dincolo de poartă părea încremenit. Măcar să vedem lacul, dacă tot am ajuns aici. Am pornit într-o parte, ne-am întors, am ajuns la Balta Moara Vlăsiei, un lac destul de retras, semn al secetei. Niște scoici moarte rânjeau spre un adidas rătăcit, o familie tăia stuful, pregătind locul celor trei foișoare, pentru la vară, când e foarte frumos, după cum am fost asigurați. Domnul ne-a indicat un drum  simplu, românesc:

- Treceți de digul ăsta și faceți dreapta și e un drum paralel cu lacul iar când dați de niște trepte le urcați, vă duc până în spatele palatului.
Tocmai ce mai îndrumaseră trei persoane.
Ceea ce am și făcut, cu oarecare teamă. De câini - eu.

După vreo două sute de metri de mers de-a lungul lacului am dat de două trepte ca niște lespezi. Semn ca trebuie să urcăm. Palatul ne-a apărut destul de repede în fața ochilor, la vreo  sută de metri. O pajiște cu fân uscat, semn că iarba a fost lăsată să se usuce pe locul tăierii, un havuz, urma unui havuz, de fapt, și spatele unui conac-palat, cu scări de o parte și de alta a terasei, o minunăție de clădire părăsită, ignorată de orice mână de gospodar al statului, oricare ar fi fost el - primărie sau academie, căci ni s-a spus că acestea două se judecă pentru clădire. În timp ce se judecă și cine știe de când o fac, clădire moare. Pe pajiștea aia mirosindă a paie ude, ne-am gândit că acolo ar fi un loc splendid de concerte, evenimente, festivaluri. În fața impunătoare a palatului, unde havuzul cu cei trei copii a supraviețuit, ne-am mirat în continuare de acest loc uitat, părăsit spre a muri, aici unde istoria nu e spusă de nimeni și nu se găsește notată undeva, aici unde prezentul există doar ca ruine pentru filmări ale unor mari artiști ale căror echipe înnegresc albul pereților subsolului și nu binevoiesc să îl zugrăvească la loc la plecare căci, nu-i așa? La români merge, la români și peșterile sunt scrijelite cu inscripții de echipele de filmare căci la ei în țară nu au voie să scrie pe pereții peșterilor dar aici orice e permis. Da, în România orice e permis. Să pui lacăt pe poarta unui palat, să îl lași să moară, să nu-l recondiționezi, introducându-l în vreun circuit turistic.

În ciuda degradării, palatul și curtea aceea îți inspirau tihnă și o stare de bine. Curtea aceea unde doar niște stâlpi subțiri ce susțineau camere de luat vederi lăsau să se vadă o urmă a trecerii omului.



Am făcut fotografii, încercând să zărim câte ceva din interior prin ferestrele parterului, după care am făcut stânga-mprejur și am ieșit din domeniul palatului Ghica Căciulați pe unde am intrat. De fapt nici nu am intrat nici nu am ieșit, căci nu era nici un gard.


După o astfel de zi inedită am urcat în mașină și ne-am oprit la palatul Mogoșoaia.

Credit foto : Carmen și Cristian Coman