Fram, prietenul polar

Dănuț avea ochi ca niște mărgele negre, acoperiți mereu de părul de pe frunte. Fusese călător de-a lungul vieții lui, dat dintr-o parte în alta de câte o familie, căci avea apucături cam neortodoxe. Visul lui era dincolo de poartă și întotdeauna se uita prin gard, la lumea de dincolo. O singură dată a scăpat pe poartă și mama l-a alergat sau mai bine zis invers, vreo jumătate de kilometru. Când l-a luat în brațe, Dănuț s-a uitat șmecher la mama: „Ai văzut că tot am ieșit? Dar nu mă prindeai dacă nu voiam...”
- Să nu iasă Dănuț! erau primele cuvinte rostite de mama ori de câte ori veneam acasă.
Pe Dănuț îl păcălea mereu cu câte ceva bun, ca să stea pe hol cât intram noi în curte cu mașina. Dănuț însă avea așa o privire șmecheră că de fiecare dată lăsa impresia că s-a lăsat păcălit, pentru că el oricum știe ce facem noi dar ne lasă în plata noastră. Ne făcea jocul.
Dănuț era un câine credincios. Îi plăcea și lui să fie mângâiat, că oricărei ființe, de-asta alerga întotdeauna pisicile prin curte, gelos fiind pe confortul lor afurisit, de locatare în casă. Era gelos și pe Fram, celălalt câine, și tot timpul se băga peste el când acesta primea o mângâiere.
Dănuț însă era bătrân. Nimeni nu mai știa câți ani avea. Poate 19, poate 20? Își pierduse vioiciunea, nu mai sărea cu labele din față pe tine, că nu mai putea, nu se mai putea urca nici pe fotoliul din hol, unde mama îl lăsa în ultima vreme să doarmă - ce-o mai fi dat el cu tifla în săptămânile astea pisicilor, în sfârșit era în casă. Nu mai voia nici să iasă pe poartă, dar se bucura în continuare când te vedea. Ochii lui negri de mărgică erau vii și bucuroși.
Când a plecat Dănuț, a plecat într-o dimineață. Cu o seară în urmă se târâse din hol până în garaj, cu plapuma după el, și dormise la locul lui de câine credincios. A dormit lângă Fram, partenerul lui de o viață. Apoi s-a dus nu spre poartă ci spre grădină și acolo probabil că a mai privit odată cerul și a plecat. Visul lui se împlinise, era liber, dincolo de poartă.
Dănuț a fost un câine credincios. Era bătrân și a murit de bătrânețe. A avut o viață frumoasă, cu stăpâni-prieteni buni. Spre deosebire de mulți oameni, a fost recunoscător și nu a mușcat niciodată mâna care l-a hrănit.
O să ne fie dor, o să ne lipsească, o să-l căutăm cu privirea, o să ne aducem aminte de el, spunând:
- Mai ții minte când...
Așa e viața.


 Ziua a doua după plecarea lui Dănuț
Pe Dănuț mama l-a învelit într-o pătură iar nepotul ei a săpat o groapă adâncă în fundul grădinii. L-au așezat acolo, să-și doarmă somnul. Fram, partenerul de ani și ani al lui Dănuț, a umblat toată ziua prin curte, trist. Azi mama i-a dat un os pe care el l-a luat și l-a depus pe mormântul lui Dănuț.
Cam asta e cu prietenia și devotamentul animalelor. Cu oamenii e mai greu.

O altă zi fără Dănuț

Când am intrat în garaj, Fram stătea încolăcit pe fotoliul lui. Lângă el locul era gol, locul pe care se bătea cu Dănuț - culcușul lui Dănuț era cel râvnit, culcușul era pe niște saltele vechi și mascat oarecum de o mașină de spălat veche. Cert e că acel loc era mereu prilej de dispută. Păturile de pe saltele și fotoliu erau mereu trase dintr-o parte în alta, furate când de unul, când de altul, de parcă doi copii se certau pe perne. Când am intrat în garaj însă, locul lui Dănuț era gol. Fram stătea încolăcit pe fotoliu. A aruncat o privire tristă spre locul gol iar eu l-am acoperit cu pătura veche asa cum acoperi un copil. Am luat apoi și pătura cu care se învelea singur Dănuț și am pus-o peste trupul alb iar Fram a ridicat spre mine ochii săi umezi și triști. Îl mângâiam pe cap și el mă privea cu ochi din ce în ce mai umezi, plângând în felul lui după tovarășul lui plecat și al cărui loc îl păstra, deși știa că nu se va mai întoarce vreodată.

Și m-am gândit iarăși la respectul și prietenia de care dă dovadă acest câine alb spre deosebire de mulți, mulți oameni.