Cum s-a făcut de-am ajuns înțeleaptă

Unii vor exclama, văzând titlul – Câtă îngâmfare! Cei ce nu mă cunosc. Alții vor spune – Vrabia mălai visează! Cei ce mă cunosc. Adevărul nu e nici măcar pe la mijloc. Adevărul e că, vorba ceea, mai e mult până departe. Adică înțelepciunea stă departe de mine precum  Polul Nord de Polul Sud. Sau ca Soarele de Lună. Sau… Hai că ați prins ideea.

Și atunci? De unde titlul? Cum de-am ajuns eu înțeleaptă?

Păi, să vă povestesc, deși mulți știu deja povestea. Dar poate-or mai fi și unii care n-or cunoaște-o. Oricum, mie îmi place s-o spun.

Spălam vasele când mi-a venit ideea. O să ziceți acum: după ce că nu e înțeleaptă nici măcar o idee originală n-a putut avea! Da, așa e, Agathei Christie îi veneau cele mai bune idei de roman în timp ce spăla vasele. Fiindcă ura atât de mult operațiunea, încât îi venea să omoare pe cineva. Și atunci chiar o făcea, în scris. Eu, nu că aș fi mai pașnică, dar neavând  calibrul scriitoarei britanice, m-aș pomeni la închisoare pentru crimă reală. Eu nu vreau să spun că mi-a venit ideea scrierii acestei cărți când spălam vase ci vreau să spun că mi-a venit ideea de a oferi proverbe exact în timp ce spălam vase, acțiune pe care o ura nu numai Agatha Christie ci, îndrăznesc să afirm sus și tare,  o urăște toată lumea. Altfel de ce s-ar mai fi inventat mașina de spălat vase dacă ar fi o activitate care să te delecteze? Dar acesta e un alt subiect, revin la al meu: așadar, cum vă spuneam, spălam niște vase – a se înțelege un teanc mare de vase. Și aveam, cred, așa o față lungă, lungă, tristă, că dintr-odată mi-au apărut în minte figurile celor ce treceau prin fața standului editurii mele, Cununi de stele. Cred că aveam exact fața lor – lungă, tristă, cum ziceam. Eram neputincioasă, nu aveam cum să-i ajut, ne despărțea o masă plină de cărți la care ei uneori nici nu aruncau o privire, darămite să se mai și oprească. Și atunci, cu fața aia mea lungă, m-am gândit ce aș putea face eu ca oamenii să se înveselească un pic, așa, pur și simplu. Să nu-i mai văd triști în fața standului meu, de parcă ar spăla vase.

Așa s-a născut ideea coșulețului cu proverbe. Un coșuleț din bambus, aparținându-i lui Didi – Didi însemnând „soră mai mare” în bengali, apelativ cu care ne adresam profesoarei noastre Amita Bhose. Un coșuleț pe care să-l umplu cu proverbe și să le ofer trecătorilor. Să le citească și să se însenineze. Pur și simplu.

Zis și făcut.

Am uitat însă să vă spun că editura Cununi de stele am înființat-o în 2009, ianuarie 29, pentru a publica opera lui Didi – Amita Bhose – ,  profesoara mea de bengali, sanscrită și civilizație indiană de la Universitatea București.  De aceea numele editurii e din Eminescu. Căci Didi a fost prima traducătoare a lui Eminescu în Asia – așa e, vă zic lucruri cunoscute, dar știți că sunt vorbăreață. Ei, Didi a cules și tradus tot felul de proverbe: din bengali, limba sa maternă și limba maternă a lui Rabindranath Tagore; din sanscrită, limba mamă a limbilor indiene, așa cum e latina limba noastră mamă; a mai cules și tradus și proverbe indiene. Bineînțeles că nu aceasta  a fost activitatea cea mai importantă – mi s-a și reproșat că nu am reprodus citate din alte lucrări ale lui Didi – dar am avut răspunsul la îndemână: eu mi-am propus să înseninez oamenii oferindu-le o cugetare, un proverb, nu am avut de gând să le ofer studii despre Eminescu. Pe acestea, pertinente și profunde, le găsesc în cărțile de studii și articole ale lui Didi, slavă Domnului, destule pentru o viață de om.

Am luat așadar prima carte a editurii – care a fost și prima carte publicată de Didi în România, în 1975 – Proverbe și cugetări bengaleze (o carte extraordinară, credeți-mă, trebuie s-o răsfoiți, spun răsfoiți și nu citiți pentru că o culegere de proverbe se deschide din când în când și se citesc din ea câteva vorbe înțelepte ). A, voi nu faceți așa? Eu așa fac. Cum vă spuneam, am luat cartea și mi-am zis să aleg câteva cugetări neutre. Adică să fie luate în nume personal, adică să nu supere. Deci am exclus proverbele care se refereau la defecte. Cum ar fi să iei un proverb din coșuleț și să citești în gura mare, în fața familiei, prietenilor sau chiar și a necunoscuților (da, ce, nu știați că e aglomerație la târgurile de carte?): „Prostul nu crede ce vede, mai vrea să și audă”? Sau cum ar fi să apară o domnișoară de vreo 20 de ani, model de frumoasă, să tragă un proverb și să-l citească prietenului ei: „Nu te lăuda cu frumusețea, căci ea trece o dată cu tinerețea”? Păi nu m-ar urî de moarte pentru că prietenul s-ar uita la ea și ar vedea-o, dintr-odată, peste 30 de ani? Și s-ar întreba ce caută lângă cineva care îl întreabă care e capitala Germaniei? De fapt stați, că nu acum se întreabă, ci peste 30 de ani… Dar atunci ea o să știe care e capitala Germaniei. Înseamnă că… în fine, ideea era că frumusețea trece, rămâne cea interioară, ca și tinerețea. Cam asta e consolarea oamenilor, la o anumită vârstă. Dar e mersul vieții, să nu ne întristăm, că nu de-asta am pornit la drum.

De pornit la drum, cum ziceam, am pornit cam acum vreo 8 ani. Unde am ajuns e mai bine să nu mă întreb, nu de alta, dar e păcat de ziua asta frumoasă, ce rost are să mă întristez? Mă refer la drumurile materiale, că de vorbim de cele ale sufletului, oho, apoi astea sunt frumoase și aș putea să fac un roman fluviu. Iar drumurile astea spirituale sunt în mare parte străbătute datorită vouă, celor ce treceți prin fața standului cu cărți, trageți un proverb din coșuleț, îl citiți și-l luați cu voi, în mintea și inima voastră.

Să nu credeți că a fost așa de la început. O, nu. La început oamenii se uitau la mine, cum stăteam eu cu mâna întinsă cu un coșuleț cu niște hârtii în el și-i îndemnam:

- Ziua bună! Luați, vă rog, un proverb!

Nici nu vedeau prea bine ce era în coșuleț dar se și opreau în loc și dădeau din mână, a negare, sau scuturau capul repede, repede, tot a negare:

- Nu, mulțumesc!

Între noi fie vorba, unii nici nu se opreau și nici nu mulțumeau, dar am adăugat eu

așa, să părem civilizați, că poate ne mai citesc și alte nații.

          Foarte mulți întrebau ce e în coș. După răspuns urmau alte întrebări:

- Cât costă? La ce folosește? De ce? Pentru ce?

- Nu costă nimic, ne mai înveselim, ne mai înțelepțim, așa, un gând bun, așa, un

sfat bun. Luați și o să vă convingeți.

De luat luau și nu prea. Luau mai mult tinerii.

Cum la un moment dat am cam obosit să tot dau explicații – că e gratis, că nu costă

nimic, că să vezi, că o fi și o-mpărți –  mi-am zis că dacă anunț clar că e gratis apoi nu vor mai fi probleme. Ei, aș! Ți-ai găsit. Am printat eu un anunț mititel cu „Înțelepciune gratis”, maro roșcat, așa, precum sigla editurii și l-am lipit de coșuleț, dar am dat de altă belea. Oamenii se uită la inscripție și dau sceptici, din cap.

 - Nimic nu e gratis pe lumea asta!

Să nu credeți că am dezertat de la nobila sarcină de a împărți înțelepciune.

- Aici este. Haideți să vedem! Haideți să încercăm. Vă garantez eu că aici este gratis!

Uneori funcționează, alteori, nu.  Având în vedere câți s-au întâlnit pe stradă cu doamnele acelea minunate care-ți trântesc în palmă cu un gest foarte energic o periuță de dinți spunându-ți – „Gratis pentru dumneavoastră” și până te dumirești mai adaugă că o primești dacă o să cumperi nu știu ce pastă  sau nu știu câte periuțe vă dați seama că mia mult nu funționează decât funționează. Dacă numai eu am avut parte de câteva astfel de întâlniri îmi pot da seama că și voi ați ratat ocazia de a vă spăla „gratis” pe dinți. Dar e de înțeles de ce oamenii sunt reticenți și suspicioși. Păi îmi amintesc de domnișoarele care te iau de mână ca să-ți toarne în palmă o picătură de cremă-minune – gratis – ca apoi să te facă să te simți vinovată că nu cumperi crema care-ți catifelează pielea. Sau de domnișoarele care îți curăță ochelarii –  gratis – cu o soluție tot minune ca apoi să-ți recomande să o cumperi, căci fără ea nu mai poți trăi.

Mulți mi-au zis – mai ales vecinii de stand, cei ce asistă la extragerea proverbelor din coșuleț:

- Dacă ați fi pus 50 de bani biletul ați fi fost bogată!

          Adevărul e că am împărțit zeci de mii de proverbe. Iar după opt ani oamenii au ajuns să spună, când ne revedem:

- Chiar mă întrebam unde sunteți, că anul acesta nu am tras un proverb.

Bineînțeles că pot trăi ei și fără proverbul meu însă e așa, deja o tradiție, să vină la un târg de carte și să ia și un proverb de la Cununi de stele. Eu sunt „doamna cu proverbele”.  

Nu mi-am propus să fac vreun studiu sociologic însă de-a lungul anilor am observat așa: cei ce nu au nici o reținere în a lua un proverb din coșuleț sunt tinerii. Ei sunt și cei ce zâmbesc în proporție de 95%. Ori se uită la mine și zâmbesc ori se uită în coș și zâmbesc ori se uită la cel/cea care îi însoțește și zâmbesc. Ei sunt și cei ce se întorc din drum pentru a lua înțelepciune (mulți procesează informația citită pe coșulețul din bambus după ce au trecut de stand). Se întorc zâmbind oarecum ștrengărește, ca și cum au descoperit oala cu smântână – e și un proverb cu oala cu smântână „Pisica se bucură când s-a spart oala cu smântână” („Mie îmi plac pisicile, am pisici”, mi-a zis una dintre doamnele care au luat acest proverb. Sensului propriu dat de această doamnă i s eopune nedumerirea unei tinere care m-a întrebat: „Cum adică? De ce s-ar bucura pisica atunci când se sparge oala cu smântână?”) . La polul opus celor ce zâmbesc  se află bărbații de vreo 50-55 de ani. Cei singuri. Ăștia sunt cei mai reticenți. Se uită de sus la mine, disprețuitor, ca și cum le-aș oferi otravă sau aș vrea să-i agăț. De regulă sunt îmbrăcați bine, parfumați și trebuie să vă mărturisesc ceva, deși s-ar putea să mă înșel: am impresia că oamenii ăștia nu dau doi bani pe femei. Mă gândesc cu groază că de sunt șefi se poartă oribil cu subalternele. Poate că sunt drăguți cu nevestele lor însă ar fi o dualitate cam mare. Tind să cred că sunt totuși niște nesimțiti și se poartă urât cu cei pe care-i consideră inferiori lor. Or, o femeie în spatele unui stand cu cărți e o vânzătoare, adică un nimeni, și cum îndrăznește acel nimeni să ridice privirea la ei? De-asta zic că sunt nesimțiți. Stă o femeie cu mâna întinsă  – a se citi le oferă înțelepciune din coș – iar unii dintre ei nici măcar nu schițează un gest de refuz măcar. Trec ca și cum nu aș fi. Ăștia mă enervează cel mai tare și uneori le mai zic și eu vreo două. Așa, printre dinți. A, păi ce credeați, că sunt toată numai zâmbet? În ultima vreme însă trebuie să recunosc că nu mă mai enervează așa de tare și nici nu mai reacționez, îi las în plata Domnului. M-oi fi înțelepțit sau am îmbătrânit? Sunt situații când, văzându-i de departe pe acești indivizi îmi și spun:

- Aha, uite unul care face pe superiorul. Ia hai să-l testăm. Pariu că nici nu se uită la coș!

Și ce să vezi, că exact așa se întâmplă! Psiholog trebuia să mă fac. Pe-ăștia îi încadrez în tipologia „superiorului nesimțit”. La polul opus se află cuplurile tinere și mai ales cele în care el este bine crescut. Adică el face un pas în spate și o poftește pe parteneră să ia prima un proverb. Destul de rar, dar se întâmplă. Simpatici îmi sunt cei ce iau un proverb din coșuleț apoi îl întind partenerei, galanți, zâmbitori. Ei, aici intervin și le cam dau peste nas:

- Fiecare cu înțelepciunea lui.

Și întind coșulețul spre domnișoară.

Despre bărbații care se înfig primii în coș nu ar fi multe de spus.

Dacă m-am simțit vreodată prost sau jignită când eram refuzată? La început, da.

Mi se părea că eu fac un gest frumos și oamenii aceștia îl respingeau ca și cum ar fi fost ciumat. Mi se părea urât din partea lor să întoarcă privirea, ca și cum nu m-ar fi văzut stând acolo, cu coșulețul întins spre ei și zâmbind.  Sau să se strâmbe, ca și cum le-aș fi dat mătrăgună. Dacă refuzau politicos era în regulă. Alegerea e dreptul fiecăruia. Apoi, în timp mi-am dat seama că sunt multe lucruri frumoase pe lumea asta și noi nu reușim să le vedem sau nu dorim să le vedem. Așa că mi-am zis că nu e pentru toată lumea chiar dacă ea chiar e pentru toată lumea. Dar în continuare cred că mai ales bărbații care întorc privirea sau se strâmbă, scârbiți, sunt niște nesimțiți. Asta e, am zis-o. Cum ziceam, nu lași o femeie să stea cu mâna întinsă spre tine, oferindu-ți ceva, și tu te faci că nu o vezi, chiar dacă ești în secolul XXI și femeia e egală cu bărbatul. Tot nesimțit rămâi. Nu același lucru l-aș putea spune despre străini. Poate că au citit ei că românul e ospitalier, poate așa sunt ei educați, nu știu. Cert e că nici un străin/străină nu m-a refuzat. Ei vedeau un om în fața lor care le zâmbea și le oferea ceva. Și luau un bilețel,  zâmbind și ei și întrebând despre ce e vorba.

- Free wisdom.

Apoi venea partea cea mai amuzantă. Dacă nu știau engleză sau franceză și cum

era clar că nici de română nu aveau habar, atunci nu ne rămânea decât să ne uităm unii la alții, să dăm din umeri, din mâini, să ne zâmbim. Ei erau destul de nedumeriți dar înțelegeau că e ceva de bine, că e frumos, poate că așa e obiceiul. Orice ar fi fost, ei știau că nu se refuză. Se ia, se mulțumește și se merge mai departe.

          Dacă persoana din față știe una din cele două limbi enumerate mai sus atunci încerc să i le traduc, de vrea. Și iar începe distracția. Cu chiu cu vai le traduc în engleză. În franceză merge mai repede și mai bine. Dar cei mai mulți vorbesc engleza. Cum a fost domnul din Muzeul Satului. Cam la vreo 40 de ani, cu chelie. „Fericirea constă în libertate, sănătate și liniște.” Traduc în engleză și mă împotmolesc la cuvântul „liniște”.

- And…ăăă…and… mă bâlbâi eu, certându-mă, în gând, pentru a n-a oară, că nu mă pun la punct cu limba asta universală.

          - And a lot of money, adaugă el.

          - No, no… and…

          - And a lot of money, reia el foarte senin.

          - No, no, and…peacefull, găsesc eu cuvântul, scuipându-l aproape.

          - Lake I says, and a lot of money.

          Mă uit la el. E foarte serios și totodată amuzat. Și atunci schimb macazul.

- Where are you from?

- From Israel.

- Israel? repet eu. Oh, yes. Indeed – and a lot of money!

Dă-o dracului de liniște! Dacă ești din Israel și ai bani ai și a lot of peacefull.

Dacă pe englezește o mai rup iar pe franțuzește sunt ca la mine acasă, apoi nu prea

știu cum să le traduc celor ce pe românește citind nu înțeleg. Până acum, premiul întâi e deținut de o femeie care s-a uitat la Manualul de limba bengali al lui Didi – Amita Bhose – și a întrebat, foarte nedumerită:

- Manual de Becali?

- Poftim?

Știți, eu uneori nu aud bine. Fiind între cei trei pereți ai standului se creează, așa,

un efect tare ciudat, de buclă sau de nu știu ce, cert e că toată zgomotele se unesc cu vocile și uneori chiar nu se aude bine. De data asta însă auzisem bine.

- Manual de Becali? repetă doamna.

- Cum să fie Manual de Becali?

- Păi, da, zice doamna foarte senină. Am crezut că din închisoare Becali a

scris niște sfaturi, ceva pentru noi.

Doamne, iartă-mă, zic eu în gând, sper să nu-i vină ideea.

- Și acesta? Manual de limba sanscrită? Tot pe bază de proverbe?

Bine că nu a întrebat: Tot de Becali e scris?

Veți zice acum, în timp ce citiți aceste rânduri: măi, că-mi amintesc că am

trecut și eu prin fața standului Cununilor de stele și am luat un proverb, am și comentat ceva,  oare pe mine în ce categorie m-a băgat „doamna cu proverbele”? Fiți liniștiți, nu am făcut nici o ierarhie, nici o catalogare. Și ce urmează e pur și simplu reacția umană în fața unor cugetări. Nu judec și nu dau note, mai ales că reacția oamenilor e și în funcție de oboseală, de starea sufletească, de suferințe. De vederea bună ori nu. Păi, da, căci de multe ori oamenii în vârstă au dat din cap a negare și mi-au zis:

- Nu am voie dulce.

Ori:

- Nu, că îngrașă.

Ori:

- Am diabet.

Eu am râs de fiecare dată și le-am explicat că sunt bomboane pentru spirit.

- Credeam că ne dați bomboane, mi-a zis o doamnă, dar așa, luăm.

Dacă îi aminteam pe cei ce se uită cu dispreț la mine și nici măcar nu

schițează un gest, ca și cum nu aș exista sau aș fi o statuie, apoi musai trebuie să-i pomenesc și pe cei ce refuză înțelepciunea. Da, sunt și dintr-aceștia care văd bine ce scrie și refuză în cunoștință de cauză. Sunt sceptici. Cum ziceam, aceștia dau din cap și afirmă: „Nimic nu e gratis pe lumea asta!”. Pe aceștia îi înțeleg, s-au ars și suflă și-n iaurt. Dar sunt cei ce zic:

          - Înțelepciunea nu e gratis. Costă.

Sau:

          - Tot ce-i gratis costă mult.

Sau:

- Unii au stat ei ani în școli și n-au, darămite gratis.

Sau:

- Ce dați dumneavoastră aici se obține prin muncă grea, nu e gratis.

Unii se amuză și întreabă:

- Înțelepciune gratis? Și ce fac cu ea?

- Ce se face cu înțelepciunea? răspund eu tot printr-o întrebare.

- O păstrez.

Alții întreabă:

          - Și? Devin mai deștept?

Aici eu dau din cap și zâmbesc, la rându-mi:

          - Nu știu, nu garantez. Dar încercăm.

          - Nici o șansă, vine răspunsul. Am deja părul alb.

Sau:

- Nu, nu e terenul….

Sau:

- Dacă mă lovește? (și după ce citește proverbul: Nu v-am zis eu că mă lovește?)

Sau:

- O să fiu cel mai înțelept dintre înțelepți.

Sau:

- M-a lovit iluminarea.

Vedeți? Lumea intră în joc. Dar ce ne facem cu cei ce refuză, zicând, aroganți și ridicând un pic și bărbia, ca și cum eu ar trebui să le văd profilul de oameni deștepți:

- Eu n-am nevoie, sunt înțelept.

          Au nu cumva tocmai ei au nevoie? Cel ce zice:

- Nu mai am nevoie. Am destulă și m-a costat ceva!

Sau:

- O, nu, eu sunt deștept oricum!

Sau:

- Cu înțelepciune te naști, nu o capeți!

Sau:

- Dați-le celor tineri.

          Sau:

          - Să ia copiii, ei au mai multă nevoie (și fac semn spre copiii lor).

Au nu cumva tocmai părinții au nevoie, ca să fie înțelepți și să-și educe copiii? La un astfel de argument părinții dau din cap și iau și ei un proverb. Un tătic însă a refuzat categoric:

- Oho, eu am destulă…

Când a revenit în dreptul standului, după vreo oră, l-a îndemnat, destul de

nemulțumit, pe băiatul său de vreo 9 ani:

- Dă-l înapoi! (Și spre mine: Păi ați văzut ce proverb i-ați dat?)

Nu, săraca de mine, de unde să văd? Și nu am apucat nici să-l citesc la înapoiere

că a venit un val de vizitatori și a făcut curat în coș. Cum nu s-a întors nimeni cu el, am presupus că ori proverbul nu era potrivit vârstei băiatului ori părintele nu era potrivit înțelepciunii.

          Dar ce te faci cu doamna care zice, cu aroganță:

- Nu am nevoie, sunt înțeleaptă, și când mi se oferă ceva refuz, e și asta o

formă de înțelepciune!

O, da!

Un tânăr a fost tare simpatic. S-a dat un pic în spate când a văzut proverbele și a zis, zâmbind:

- Mă feresc de înțelepciune. Vreau să rămân fericit.

Și a trecut mai departe, fericit.

Un alt bărbat a refuzat motivând:

- Devin prea deștept și apoi plec din țară…

Un tânăr îmbrăcat la costum – corporatist? – a întrebat:

- Ce-i aici? Un citat motivațional?

Un altul, tot la costum, probabil tot corporatist:

- Să risc?

O doamnă foarte afectată m-a întreabat:

- E ceva din contextul meu actual de autocunoaștere?

Pentru binele nației, sper să nu lucreze în învățământ.

Un tânăr m-a întrebat:

- Și dacă luăm înțelepciune nu mai îmbătrânim?

Un domn cu părul alb a oftat și a trecut mai departe, vorbind ca pentru sine:

- Ar fi bine dacă s-ar oferi așa, pe toate drumurile…

Sau, tot așa, filozofic, constată câte unul:

- Populația e în creștere, înțelepciunea rămâne constantă.

Ori:

- Să luăm o cugetare, ca să medităm inteligent.

Oamenii au fel de fel de reacții când văd coșulețul cu proverbe. Îl văd și acum pe bărbatul cu un plic în mână, spunând:

          - Am deja mâinile ocupate și nu vreau să mă încarc.

          Probabil că am făcut o figură foarte mirată, că s-a simțit obligat să adauge:

          - Știu că sună ridicol dar îmi transpiră mâinile și nu vreau s-o stric. Prezentarea.

Și arată plicul.

          O explicație care nu m-a lămurit defel, dar nu a apucat să vadă că am aceeași figură nedumerită, fiindcă am ieșit din raza câmpului lui vizual.

          Un alt domn a fost la fel de surprinzător ca reacție:

          - Nu, nu vreau să-mi stric norocul…

          - Toate sunt norocoase, am insistat eu.

          - Nu, nu, se întâmplă un fenomen și dacă acum nu simt nevoia…

          N-am mai insistat. Cum cred că nu e cazul să insist acum și să afirm că toate reacțiile acestea din carte, toate expresiile sunt reale. Adică ele chiar s-au întâmplat, afirmațiile chiar au fost rostite de către cei ce treceau pe la stand. Doar nu credeți că am atâta imaginație?

         

Apropo de imaginație, că nici nu mi-aș fi imaginat așa ceva, un bărbat mi-a zis, dar nu mi-am dat seama de glumea ori nu:

 - Mi-e rușine să trag.

Iar după ce a luat un proverb din coșuleț:

- Nu vi-l citesc. Pot să-l păstrez?

Se alinta, nu?

De obicei cei în vârstă sunt mai încurcați un pic, căci trebuie să-și schimbe

ochelarii sau să recunoască faptul că nu văd ce scrie (chiar dacă scrisul e destul de mare). Atunci îi ajut, le citesc eu proverbul.

- Și? întreabă ei în timp ce le întind înapoi bucata de hârtie.

- Și… asta-i tot.

- Aha. Mulțumesc.

Unii sunt de o sinceritate dezarmantă:

- Nu mă interesează, a zis o doamnă în vârstă, elegantă.        

           Alții vor să rămână… filozofi:

- Dacă nu iau sunt filozof. Sau sunt ce mănânc.

            Un altul era tare mulțumit de sine și mi-a și împărtășit acest lucru, să nu mă simt jignită că refuză:

- Lăsați așa. Știu destule.

          Ați observat, din ce v-am povestit acum, că majoritatea persoanelor care refuză sunt de gen masculin. Păi nu v-am spus mai devreme că așa e? Sunt și femei care resping ideea de a cunoaște mai mult decât știu însă numărul lor e mai mic decât al bărbaților. Se pare că femeile vor să învețe în fiecare zi câte ceva. Bărbații le știu pe toate, de-asta sunt și șefi. Ups, am pierdut pe drum cititorii bărbați?

Sunt și persoane care motivează refuzul: nu au nevoie de înțelepciune din cărți.

- Nu, mulțumesc. E totul aici (și arată spre inimă).

Sau:

- Înțelepciune? Astea-s scrieri. Eu n-am nevoie de înțelepciunea lumii, o iau de

la Dumnezeu, îi cer lui Dumnezeu: Dă-mi, Doamne, înțelepciune!

Eu plusez, în astfel de situații:

- Nici a lui Eminescu? (Fiindcă Eminescu este, după cum știti, subiectul

principal al editurii).

- Și Eminescu tot de la Dumnezeu a avut înțelepciune…

Cum poți să-l contrazici?

Tot de aceeași părere a fost și altcineva:

- Înțelepciune? Păi înțelepciunea nu e de la Dumnezeu? Nu lui trebuie să-i

mulțumim?

Îi mulțumim, dar până la Dumnezeu știți cum e, te mănâncă sfinții. Așa că ne mai mulțumim și între noi. Cum, de altfel, se și întâmplă:

          - Îmi stricați ziua?

          - Nu, e de bine, zic eu.

          Doamna a luat un proverb, l-a citit, a râs și a zis:

          - Mulțumesc foarte mult.

- fragment -