Oamenilor le plac librăriile din spațiile mici

Dragii mei dragi, păi să vă mai povestesc și eu câte ceva. Poate că vă plictisesc, ei, nu citiți, nu am de unde să știu că nu. Dar de o fi să citiți s-ar putea să aflu cumva.

Povestea mea e legată de trei librării. De fapt de oameni-librării. Să începem cu librăria lui Eminescu, Libraria Mihai, la Universitate. Acolo directoare este o doamnă care, când introduce un eveniment, o face cam așa: „Știți, eu nu mă pricep prea mult la cuvinte, sunt inginer, așa că o să dau cuvântul mai departe”. Apoi râde, ca un copil prins cu mâța-n sac. Geta Vodislav este inginera (ce n-aș da eu să fie toți cei cu care am de-a face ingineri ca ea și nu mari filfizoni) care-l găzduiește pe Eminescu chimistul, fizicianul, poetul. Este modul ei de a se retrage, discret, modest, și de a-și lăsa invitații să-și prezinte evenimentul. Geta a devenit, în timp, prietena mea. Prietenă care te ascultă și-ți zice, sfătoasă:

- Ai răbdare. O să vezi că o să treacă. O să fie bine.

Și chiar e bine.

Nu am auzit-o vreodată vorbind de rău vreun furnizor. E îngăduitoare și sufletistă. Anul trecut m-a sunat și mi-a zis - Dă-mi te rog contul ca să nu mai caut eu că vreau să donez pentru cărți dar te rog să nu mă treci. (aproape toți cei ce au donat au avut această dorință iar eu a trebuit să mă pun de-a curmezișul și să le spun că și faptele bune e bine să fie știute, nu numai cele rele). Nici nu știu dacă vocea ei suportă vreo tonalitate înaltă. În timp am început să le cunosc și pe doamnele din librărie. Nu după nume, dar după figură. Se mișcă printre cărți cu discreție, ca peștele în apă. Mă înnebunesc după doamna căreia îi predau cărțile, pe avizul de expediție. E o tipă dintr-o bucată și mai povestim un pic când ne întâlnim. Îmi place zâmbetul tutoror doamnelor de acolo, sunt aranjate, cochete în bluza lor roșie a librăriei. Îți transmit o stare de bine.

A doua librărie, AGIR; este în piața Romană, la o stație de metrou distanță de librăria lui Emines Librăria inginerilor - AGIR. O librărie mică, mică, ascunsă din ce în ce de covrigi și papetăria vecină și indiferența trecătorilor. Nici nu mai știu când am intrat în librăria Agir, m-am prezentat și uite așa au ajuns Cununi de Stele în piața Romană, vizavi de ASE. Tot în timp ne-am împrietenit. Avem cunoștințe comune - ca să vezi ce mică e lumea! - , Alinei îi plac drumețiile pe munte și îmi trimite filmulețe cu trasee făcute de ea de-ți vine să urci în primul tren, Mona are grijă să nu uite să-mi ofere, la plecare, obiectele-steluțe pe care le strâng amândouă pentru mine, ca să personalizez standul, pe la târguri. „Te așteptăm pe la noi, dragă Carmen”, își încheie ele mesajul, când mă anunță că au trimis contabilității raportul de vânzări. Librăria e atît de mică încât la pupitru nu poate sta decât o singură persoană, Mona stă lângă, pe un scaun. Nu, nu se plâng, asta e constatarea mea. Dar în sufletul lor librăria este foarte mare. Oricine intră acolo nu iese nelămurit - cartea cutare o găsiți la librăria cutare, nu, nu avem pixuri dar găsiți în locul cutare... Alina a învățat să meargă pe bicicletă și e fericită, Mona îmi zice că are impresia că o știe dintotdeauna pe Didi numai din povestirile mele. „Și Verzulia, unde e Verzulia?” mă întreabă ele. Mi-au dăruit fuste din blugi epntru bicicletă, ultima dată mi-au dăruit cinci perechi de panatolni și două fuste verzi pentru Verzulia. Au plâns cu nepoata lui Didi când aceasta a văzut cărțile lui Didi pe raft, în librărie, și au plâns iarăși când, a doua zi, nepoata lui Didi a venit și le-a oferit două coșuri superbe de flori. „For you, Ladies”, le-a zis Arpita cu zâmbetul ei fermecător. M-au întrebat dacă sunt prin zonă, să iau un coș pentru a doau zi, la un târg, să fie frumos la stand. Și de aș fi fost le-aș fi zis că nu sunt.

A treia librărie se află cam în partea opusă Bucureștiului, la Băile Herculane. Într-o zi m-am pomenit cu un mail. „Mă numesc Mirela Opreanu, am fost studenta Amitei Bhose și aș fi onorată să am cărțile sale în librărie. ” Librăria Sabin Opreanu care e, de alftfe, singura librărie a acelui oraș odinioară o bijuterie, acum o ruină rușinoasă a autorităților hulpave. Mirela e fiica scriitorului Sabin Opreanu și de curând, când fiica sa și-a terminat studiile, a fost singura care ducea și binele dar mai ales greul. Adică le făcea pe toate câte trebuie făcute într-o librărie. Nu se știe cum - ba de fapt se știe, cu pasiune - în librăria familie găsești cele mai noi titluri. Singura dată când am fost în oraș, acum vreo patru ani, Mirela era, la ora 17, pe un scaun afară, în fața librăriei goale, duminica. Așa cum am mai povestit, cârciumile erau pline în jur. Ne-am îmbrățișat ca două surori, surorile lui Didi. Într-o zi , după ce mă plânsesem eu pe aici de bani, Mirela mi-a trimis un mesaj. ”Carmen, vezi că ți-am virat niște bani în cont” Strânsese toți bănuții din ziua aceia și mi-i trimisese. Recent și-a primenit librăria: a vopsit pe afară, ușile, a dat cu trafaletul, a scris citate, a pus fotografii, flori și când mă uit eu mai bine fotografia lui Didi este lângă a tatălui ei și lângă a lui Eminescu. Dacă îi merge „afacerea”? Voi cam cum credeți? Cam câți oameni să intre în librărie, după cărți? Haideți că știți răspunsul. Acum, cu epidemia asta, a cumpărat o groază de de produse de dezinfecție din banii ei. Nu a pus vreun anunț undeva, nu a nu a trimis comunicate, ca alții, să anunțe banii din vânzări pentru că se gândește la sănătatea vizitatorilor. Acum, de două zile a închis pentru 30 de zile, constatând că mai toți cei ce intrau nu foloseau dezinfectanții. Credeți că o întreabă cineva dacă are bani de pâine? Exact, nimeni. Credeți că stă pe gard, uitându-se dacă primește ajutoare de la guvern? Exact, ați ghicit.

Poate că aș putea povesti multe despre cele trei librării -oameni. Sau oameni-librării. Așa e când oamenii pun pasiune în ce fac. De fiecare dată când merg în alte librării cu cărțile în trei minute am ieșit - pentru ceilalți cărțile sunt doar o marfă. „Aveți un retur, vă rog să dispuneți...”

Vă povestesc acum despre cele trei librării oameni sau oameni-librării pentru că lor le pasă de mine și de cei mici, cei ce pun și ei suflet în ce fac.Pentru că dincolo de cuvintele încurajatoare știu că există o spaimă nespusă, dar care dă târcoale: Ce facem mâine?

Știți, acum ceva vreme a circulat un cântec - Lui Dumnezeu îi plac spațiile mici din lemn.

Noi suntem într-un astfel de spațiu mic. Tot din lemn. Lemnul din care se face cartea. Când intrați într-una dintre aceste trei librării priviți în ochi oamenii de aici. Și poate că mai vorbim.