Metode noi, obiceiuri vechi

 Ieri a fost ziua de naștere a lui Ion Creangă. Eu îl leg, pe Creangă, de prietenul lui, Eminescu,  cel ce l-a îndemnat să scrie...Și căruia, în public, în ciuda prieteniei lor,  îi spunea „domnul Eminescu”

Creangă, cel ce, împreună cu alți învățători, a alcătuit un abecedar intitulat Metoda nouă de scriere și cetire - 1868 - neavizat însă. Metoda nouă instituia învățarea literelor după valoarea fonetică - b și nu be -, ceea ce îi ajuta pe elevi să învețe ușor să citească. Deși abecedarul era destul de clar, totuși erau învățători care nu știau cum să-l aplice, așa că a apărut un Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică, al lui Creangă și Gh. Ienăchescu. Aici se găseau indicații precise, concrete, până și întrebări pe care învățătorul să le pună în timpul predării. Se pare că acest Povățuitoriu era cea mai înaintată metodă a predării citirii și scrierii din acea vreme. Și totuși, nu. Au rămas în continuare la studiu manuale ale celor aserviți ministerului. Copiate, prelucrate după manuale străine. De pildă, copiii învățau după manuale copiate din germană : Mama dete mie pâne; el vorbește la mine...(manualul lui Șvarț)

 Eminescu, revizor școlar între 4 iulie 1875-4 iunie 1876 în Iași și Vaslui, a făcut raporate favorabile acestor lucrări ale lui Creangă.  În van.

Pentru Eminescu, învățătorul este „singurul de la care clasa țărănească ar ave un folos”. Motiv pentru care a luptat pentru apărarea drepturilor învățătorilor și pentru îndrumarea lor pedagogică.

 

Creangă și Eminescu au fost apărători ai limbii române corecte și curate. Și în timp ce scriam rândurile acestea mi-am dat seama brusc că Didi - Amita Bhose - a continuat această luptă a lor. Mi-am dat seama că nu am auzit-o vreodată înlocuind vreun cuvânt românesc cu un altul, englezesc, mult mai la îndemână, desigur, Și cred că a vorbit curat românește din dragoste și respect pentru cultura română. Ceea ce, să recunoștem, nu se mai întâmplă des acum.

 

Să mai amintesc că Jean Bart l-a avut dascăl pe Creangă... „Printre atâția dascăli severi și înăcriți, cari mi-au chinuit în orele de clasă zilele copilăriei, îmi apare figura blândă și jovială a lui I. Creangă, pe care toți băeții îl iubiau. Omul acesta, înalt și burtos, veșnic cu surâsul pe buze, radia pretutindeni, pe stradă ca și-n casă, în vorbă, ca și-n scris, aceiași lumină, bunătate și veselie”.

Într-o zi de iarnă, mai mulți școlari de-ai lui Creangă se dădeau cu săniuța pe ulița Țicăului; însă, mici cum erau, nu prea știau cum s-o cârmească la cotituri și cădeau în zăpadă. Povestește Jean Bart că auzindu-i, Creangă a ieșit zâmbitor din bojdeucă și „oprind sania din coadă, după ce și-a încălecat cât era de mare pe săniuța mea și a pornit la vale, ca să ne învețe pe noi mucoșii cum trebuie să cârmim cu piciorul sania la cotitură”....