Pașii m-au dus singuri spre albul parcului Ion Voicu - Ioanid. Într-o dimineață de 11 martie, când muncitorii de la adp nu îndepărtaseră încă zăpada de pe alei. Un cățel zburătăcea porumbeii cărora le dădea mâncare stăpâna lui... O mămic-și trăgea fetița pe o sanie roșie, lăsată la odihnă pe alee, în timp ce ele două făceau un mic om de zăpadă pe bancă... Statuile primiseră căciuli și în pomii pudrați atârnau căsuțe colorate, pentru păsările cerului. În spatele meu o mamă-și întreabă fiica: „Facem o poză pentru tata”? Lângă pavilion o tânără face fotografii, în capătul opus, un tânăr intră pentru câteva secunde în parc, face o fotografie și pleacă... Poate că s-ar fi întâlnit, în alte vremuri? Poate că s-ar fi iubit? Mă răsucesc pe călcâie și mă plimb prin parc, pe sub copaci, pe alei, cu sufletul plin de un calm straniu, nepotrivit poate acestui timp... Sunt ca într-o poveste. Mă simt ca în Narnia și nu mă îndur să plec din jocul acesta al naturii. Când o fac, mă aflu, nu știu cum, în urma a trei copii care râd și cântă, bulgărindu-le pe cele două doamne din fața lor, mamele, probabil... Și-l aud pe unul dintre ei întrebând:
Comentarii