Despre recunoștință

 

Acum ceva vreme am fost întrebată: „Și unde sunt specialiștii pe care i-a pregătit Amita Bhose?”

Ca să răspunzi unei astfel de întrebări e indicat, așa cum spune Teodor V. Ștefanelli despre Eminescu, „să ții cont de împrejurările în care a trăit și de mediul în care s-a mișcat și care l-a înconjurat”.

Așadar, ca să răspunzi unei astfel de întrebări e indicat să ții cont de faptul că Didi - Amita Bhose - a predat bengali, sanscrită și civilizație indiană în regim facultativ, de două ore săptămânal. Că în ciuda tuturor demersurilor sale de a înființa o catedră de limba bengali - disciplina B, care ar fi însemnat 8 ore /săptămânal, acest demers a fost mereu împiedicat, uneori la modul cel mai mizerabil. 

 

Studenții săi nu primeau nici o diplomă de absolvire - așa era sistemul. Ba chiar Didi nu și-a primit salariul vreo trei luni - tot așa era sistemul. Și totuși, studenții săi - nu numai de la Universitate ci și de la alte facultăți sau din alte domenii - ajungeau să traducă din bengali, sanscrită. Să publice traduceri în presa culturală a vremii. Să realizeze spectacole serioase dedicate lui Tagore - interpretau cântece în bengali, recitau imnuri vedice în sanscrită și poezii traduse de ei din bengali. Sub îndrumarea lui Didi. În 1981, studenții de atunci au regizat și interpretat o piesă a lui Tagore, Dragostea încurcă, dragostea descurcă. La Casa Universitarilor. În sală s-au aflat personalități ale vremii - Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Edgar Papu... Sub îndrumarea benevolă, voluntară a lui Didi, studenții traduceau în particular, acasă la dânsa. De se aflau deja în țară, repartizați, îi trimiteau traducerile prin poștă, Didi le corecta și drumul acesta era parcurs până când traducerea era bună. Cursul de bengali, apoi Manualul de bengali, Dicționarul bengali-român au fost scrise de mână - partea în devanagari - de către studenții săi cu o bună caligrafie - Alexandru Chitul, Elena Andronache, Constantin Făgețan. În tot acest timp, în toate aceste activități, studenții, cursanții își urmau drumul lor - facultățile, apoi serviciul. Acesta era drumul firesc al vieții, înainte de 1989. Pentru cei tineri - nu existau freelanceri, oameni care să nu fie prinși în vreun sistem - educațional, instituțional. Nu aveai cum să te dedici sută la sută indianisticii, învățării limbilor bengali, sanscrită. Pentru că pe diploma ta scria - arhitectură - dau un exemplu, și repartiția ta era în provincie. Nu aveai nici măcar o diplomă de absolvire - pentru că așa a dorit Universitatea. Povestea lui Didi este prinsă în cartea „Am fost acuzată că am iubit România. Îmi recunosc „vina””. Pentru cei ce nu o știu încă sau se fac că nu o știu. După 1989, în numele autonomiei universitare, lui Didi i s-a desființat postul. Cu chiu cu vai, după îndelungi umilințe pe la ușile unor nimicuri de oameni, i-a fost aprobată înființarea unui Centru de studii și cercetări indiene pe care i l-au desființat peste un an. Pe 24 octombrie 1992, în urma unei operații nereușite, Didi s-a prăpădit. A murit, de fapt, de inimă rea. Imediat după Revoluție, cei mai mulți dintre foștii săi studenți au plecat din țară - terminaseră limbi străine. Alo - Alexandru Chitul - s-a prăpădit - a fost cel mai bun student la bengali. Fagu - Constantin Făgețan s-a aflat la Timișoara, unde a predat sanscrită și continuat să traducă din sanscrită. Acum este călugăr. Cei ce aveau atunci 25-30 de ani își căutau drumul în democrație - tot nu exista un cadru legal unde să poată continua ce învățaseră de la Didi iar în acel an al centrului, toate demersurile lui Didi de a înființa trei posturi de preparator - unul îmi era dedicat mie, pentru bengali - au fost ignorate. Oamenii au încercat, repet, să-și facă un drum în noua ordine a țării. Cei ce au fost cursanți în ultimul an predat de Didi - 1991-1992 - au beneficiat, folosindu-se de numele său, de burse în India. În 1992, numele lui Didi - Amita Bhose - deschidea multe uși în India. Unii s-au întors, alții, nu. Unii au învățat ceva, alții, nu. Unii au încercat să mânjească numele lui Didi, căci, nu-i așa, e greu să fii recunoscător. Foarte puțini mai recunosc de unde au pornit și cine le-a deschis drumul în viață. Actuala ambasadoare a României în India a fost, de pildă, studenta lui Didi. Cei ce mai activează pe aici prin țară abia ce-i mai pomenesc numele. Unul m-a întrebat la ce-mi folosește să o perii atâta pe Didi. Altul - Mircea Itu - a furat munca lui Didi - Manualul de limba sanscrită, volumul I - și și-a pus semnătura pe el, ca și cum el ar fi fost autorul, ba în prefață mai și spune că-i aduce lui Didi adânca recunoștință. Volumul a apărut în 2001 și este 99% volumul pe care-l primise în 1990 ca să-l transcrie - pe principiul Manualului de limba bengali, al Dicționarului bengali-român.

 

Ca o ironie sau, ca o reconfirmare a destinului pe care clar trebuia să-l am, eu am depus prin 1993, cred, o cerere de bursă. Am scris-o în bengali, așa cum m-am priceput la vremea aceea. După o vreme, când am întrebat ce s-a mai întâmplat cu ea, mi s-a răspuns:

- Păi cine a înțeles ce ați scris?

Era clar că nu aveam ce căuta. Așa-mi zicea destinul. Nu am ajuns în India nici la studii nici ca turist, nici nu mi-am mai dorit și nici nu-mi doresc. Cu mâna pe inimă. Drumul meu a fost altul - să aduc la lumină opera lui Didi. să nu o las în neuitare, așa cum s-a întâmplat cu opera unui alt mare om, Sergiu Al-George (15 ani a funcționat un centru purtându-i numele, oamenii și-au luat salariile și s-au plimbat pe la congrese în lume). Dintre „nespecialiști” , Elena Andronache mi-a fost alături - a creat site-urile dedicate lui Didi și editurii -, le-a plătit din banii ei.

 

În România postdecembristă, au proliferat pseudoștiințele indiene. Nu e locul să le comentez. 

 

Acum ceva vreme, am fost dojenită, cu o nuanță de dispreț, când la un eveniment a participat Adriana:

- Ați zis că nu (mai) există specialiști creați de Amita Bhose.

Am sesizat nuanța. Suna așa - Te scoți numai pe tine în față, nu mai există nimeni în afara ta.

 

Nu, nu mă scot pe mine în față. Acesta e adevărul. Eu nu sunt specialistă, Adriana nu e specialistă. Cei de dinainte de Revoluție, cei ce au trecut prin mâinile lui Didi, nu sunt specialiști. Deși au tradus și au fost publicați, au conceput chiar cărți - care nu au fost publicate -, au făcut referate susținute în sesiuni de comunicări. Au recitat, intrepretat în bengali, sanscrită. Tot ce am făcut am făcut din dragoste și din respect pentru Didi - Amita Bhose. Drumurile noastre au luat-o apoi diferit, după ce Didi nu a mai fost. Dar indiferent de drumurile avute, indiferent de cât de departe am fost de studiile indiene apoi, toți cei de dinainte de Revoluție i-am purtat și-i purtăm lui Didi dragoste, recunoștință, respect. Nu suntem specialiști și nici nu vom fi însă suntem recunoscători celei ce ne-a fost model, dascăl, părinte - Didi - sora noastră mai mare. Nu ne-am lustruit pe noi și nici nu ne vom lustrui. Lecția recunoștinței postrevoluționare se învață greu sau deloc, observ. Cu mici excepții.

 

Eu nu am fost cea mai bună studentă a lui Didi. Sunt însă cea mai fidelă, Dumnezeu îmi e martor. Nu sunt specialistă în nimic, scriptic, sunt însă specialistă în omenie și recunoștință. Aici da, sunt chiar doctor docent. Și mai toți dintre studenții de dinainte de Revoluție sunt specialiști în omenie și recunoștință.

 

Am viața pe care mi-o doresc, drumul pe care mi l-a făurit Didi, căci eu sunt convinsă că Didi mi-l călăuzește și sunt convinsă că după ce noi nu vom mai fi, furnici mici, Didi - Amita Bhose - va rămâne în veșnicia lumii. Și pentru mine e darul cel mai de preț.

 

Și închei cu câteva rânduri ale lui Tagore din Proverbe și cugetări bengaleze, culese și traduse din bengali de Didi- Amita Bhose:

„Soarele la apus întreabă: „Cine are să lumineze în lipsa mea?”... Toți tac, numai un opaiț de lut îi răspunde: „Stăpâne, eu voi face atât cât îmi stă în putință.”

 

Stăpână, eu voi face atât cât îmi stă în putință.