Tagore - artist al umbrei și al luminii

 

Sunt zeci de ani de când nu am mai fost într-o universitate, implicată fiind. Nici nu mi-a lipsit, nici nu i-am lipsit. Nici nu am căutat-o, nici nu m-a căutat, drumurile noastre fiind clar diferite. Însă azi am regăsit acea atmosferă caldă de demult, de pe când Didi era într-o sală de curs și noi o înconjuram cu respect și devotament, curiozitate. Căci aceasta e atmosfera de la Departamentul de Studii Asiatice al Universității Româno-Americane. Studenți implicați voluntar în activități, un voluntariat serios, profesionist și un director al departamentului, domnul Serban Georgescu, coordonator entuziast și antrenant în diverse proiecte. Oameni care zâmbesc - profesori și studenți - , oameni legați între ei prin pasiunea pentru ce fac, indiferent de vârstă, indiferent de loc - catedră sau bancă. Un prorector care stă alături de studenți, domnul Tudor Edu, cu naturalețe, așa cum ai sta alături de viitori colegi. O temă - pictura lui Tagore - un alt univers, total diferit de cel al lumii actuale. Pentru că rolul școlii e de a educa, pentru ca omenirea să nu se mai nimicească în războaie. Pentru că numai prin educație, cultură, poți fi mai bun.

De aceea, noi, astăzi am mai așezat o scară și încă o scară și încă una, pentru a ajunge la cerul pe care-l căuta Tagore dar pe care a încercat să-l ajungă și Brâncuși cu Colana Infinitului.

Atemporală precum genialitatea lui Tagore, pictura lui a depășit secolele, subiectul fiind abordat sub îndrumarea lui Didi - Amita Bhose, pe când eram studentă. Studiul, apărut în Literatorul, în 1992 și fulgurant în Biblioteca Bucureștilor (prin 2012-20013, cred), l-am dedicat azi lui Didi, un omagiu adus profesoarei mele, cea care a avut răbdare, timp, simț pedagogic, pentru a ne îndruma, a ne încuraja. Și dragoste a avut pentru noi, multă dragoste.

Am vizitat apoi etajul departamentului, cu sălile care se aflau acum în reorganizări, nerăbdătoare să-și reprimească fizic cursanții, am intrat în sala Centrului de studii indiene și am văzut mobilierul, tabla inteligentă, imensa bibliotecă plină cu cărțile donate de Ambasada Indiei la București și gândul m-a dus, bineînțeles, tot la Didi, care se plimba zilnic cu materialele didactice la Universitate, dus-întors, și ținea cursurile Centrului de studii înființat la Universitatea București în 1991 în sălile care se nimereau a fi libere, îndurând umilința de a fi ținută la uși și aceasta numai din dragoste pentru studenții săi. Și mi-am zis că o, Doamne, ce de lucruri ar fi făcut Didi într-un astfel de loc, ce de semințe ar fi sădit în sufletele tinerilor. M-am bucurat însă că un loc din bibliotecă va fi de azi înainte plin cu cărțile sale, pentru cei ce vor dori să știe mai mult. Și m-am bucurat și am fost recunoscătoare zilei de azi, care mi-a purtat pașii spre un loc care-și respectă studenții - și nu zic de complezență, că am văzut cu ochiul liber. Și poate cândva limba bengali, limba maternă a lui Didi se va auzi iarăși într-o sală de curs, și poate că vor fi tineri care vor asculta limba melodioasă cu priviri vii, așa cum erau ale celor de azi.

Mulțumesc pentru ocazia și bucuria de a fi astăzi în lumea care lui Didi i-a fost interzisă după Revoluție, lumea pe care a iubit-o și respectat-o: cea a sădirii semințelor cunoașterii.

Mulțumesc întregii echipe care astăzi s-a implicat pentru ca transmiterea, sonorul, cadrele, totul să fie așa cum trebuie, tehnic, o altă latură a voluntariatului entuziast.

Mulțumesc domnului rector Iliuță Costel Negricea, domnului prorector Tudor Edu și domnului Șerban Georgescu pentru că, prin atitudinea și deschiderea dumnealor aduc cultura universală în inima noastră.

Și nu în ultimul rând, mulțumesc Ambasadei Indiei în România, în mod special Excelenței sale, domnul Rahul Shrivastava, pentru implicare, alături de echipa Universității. Chiar dacă evenimentele recente nu i-au permis să fie prezent fizic, știm că ne este alături.