În afara lumii cunoscute - partea a doua

mai 25, 2026

În afara lumii cunoscute - partea a doua - a treia zi, 6 februarie

Azi, 6 februarie, e ziua mamei mele. E prima dată după mulți ani când nu suntem împreună. Voi aștepta câteva ore până să o sun, Calcutta fiind cu trei ore și jumătate înaintea Bucureștiului.

La fereastra camerei mele aflate la etajul patru vegetația e luxuriantă - palmieri înalți, copaci cu flori roșii, un paradis. În stânga e un mic templu alb unde un devot își așază masca (o bucată de pânză de un alb murdar) într-un ciob de oglindă, apoi ăși duce mâna la frunte, se spală pe mâini de la robinet și intră, desculț, în templu. Într-o altă zi voi privi fascinată minute în șir cum două femei dau ocol templului, intră în el, ies și iar dau ocol, amintindu-mi de înconjurarea bisericii și trecerea de trei ori pe sub masă, de Denie. La un moment dat am renunțat să le urmăresc, căci părea etern gestul lor. Culmea e că am întrebat trei persoane de la institut ce templu e și cum se ajunge la el (fiind gard în gard) însă nici una nu a știut să-mi răspundă.

În fața mea e o clădire cu locuințe, cu ferestre mari și cu gratii indiferent de etaj. Cum de obicei nu e nimeni în camera de oaspeți cei ce locuiesc pe partea asta nu au nevoie de perdele, căci nu-i vede nimeni. Seara târziu, de regulă, mă uit cu curiozitate și fără jenă (cu lumina stinsă) la cei aflați în apartamente, nu din curiozități perverse (cred că, de rușine aș fugi de la fereastră dacă cineva ar face un gest intim), ci pentru că am impresia că așa sunt și eu parte din lumea lor. Dar despre oamenii clădirii voi povesti mai încolo. Constat că la parter există în continuare un om - poate nu același de acum doi ani) care sortează gunoaiele, luându-le pe cele reciclabile iar în spațiul strâmt care la noi e alocat ghenei unui bloc comunist locuiește o familie, o văd mai mult pe femeie cum dimineața se spală pe dinți, afară. Papucii rămân mereu la intrarea în... „casă”. Au o ușă metalică, așa pare, fără geam. Sunt, desigur, fericiți că au un acoperiș trainic deasupra capului. Data trecută nu se aflau aici. Tot de la fereastra mea aud - mai rar, adevărat, târșul omului care mătură (de regulă până să cobor din pat, dimineața devreme) Tot dimineața devreme unul, doi bărbați spală mașinile stăpânilor (termen impropriu?) lor, înarmați cu câte o găleată cu apă și cu cârpe. Apoi, ca și cum nu ar avea nici o altă treabă pe lumea asta, lustruiesc caroseria mașinilor cu câte o cârpă, iar și iar, cu gesturi lente... Îi văd cum se răstignesc pe capotă, lustruind-o și corpurile lor seamănă un pic cu scheletul format de țevile de evacuare, canalizare de pe clădire.

Aș putea privi toată ziua de la fereastra mea. În dreapta, de pildă, se află o clădire colonială și caut cu privirea cuplul în vârstă care se afla pe terasă dimineața, el citind ziarul, ea stând pe scaun, în timp ce-și luau micul dejun. Acum pe terasă sunt îngrămădite mese și scaune care-mi sugerează faptul că nu e o clădire de locuințe ci un hotel.

Azi noapte m-a trezit o bufnitură. Am crezut că e cutremur sau ceva și am avut nevoie de câteva secunde bune să-mi dau seama că zgomotul pe care l-am auzit a fost căderea unei pisici sau manguste - big cat cum zicea Minakshi sau billicat - pe aparatul de aer condiționat. A aterizat de pe acoperiș - probabil dintr-o încăierare. Și eu care râdeam de Minakshi care mă sfătuia să închid ferestrele să nu intre big cat! Ciudat, am readormit aproape imediat, împăcată cu gândul că era un animal, acceptând prezența lor chiar și la etajul patru. Ce ți-e și cu puterea minții!

Dimineața mă duce spre Planetariu, unde admir bougainvillae uriașă ciclam care străjuiește intrarea. Oamenii se fotografiază fericiți. În mica piață dedicată Indirei Gandhi mai mulți oameni și-au făcut casă dintr-o pânză prinsă-n bețe. Aici stau cu copiii care și-au găsit drept jucării niște cârpe colorate pe care le rostogolesc. Iar treptele catedralei Saint Paul sunt pline de ghirlande, probabil că aici va fi o nuntă.

Revenită la institut îl reîntâlnesc pe director, stăm puțin de vorbă așezați pe trepte și el îmi propune să mă conducă la Departamentul de publicare a operei lui Tagore - Viswa Bharati - care nu este departe de aici. Îmi spune că aici există un fond bogat al operei tagoreene care mă poate ajuta în cercetare. Îmi mărturisește că el merge de multe ori pe jos până la sediul lor. Nu e ceea ce aveam eu în plan pentru astăzi dar accept. Îl sună pe șofer, să pregătească mașina iar eu întreb de ce nu mergem pe jos, dacă e așa aproape.

- Din respect, răspunde el.

Nu știu de ce, dar din gura lui sună exact opusul. Omul acesta e total diferit de Minakshi care părea să nu țină cont de vreo ierarhie - vorbea cu toți angajații, glumea, dar îi și strunea, îi ținea în frâu, ținea la disciplină însă nimeni nu era înfricoșat de prezența sa. Acum pare că mai toți se tem de director.

În geantă am doar o carte, Tagore în România, pe care o voi oferi directorului Bibliotecii Viswa Bharati - voi afla că sediul e pe aceeași stradă cu sediul consulului onorific al Indiei în România (de fapt steagurile Indiei și României, o masă cu două scaune înconjurate de trei pereți de sticlă despărțindu-le astfel de biroul de afaceri al consulului, ăsta e „marele” sediu al consulului care, voi constata iar și iar, e preocupat de orice numai de cultură nu, mai ales dacă este promovată de o româncă, fie ea fosta studentă a unei concetățene de-a lui, Amita Bhose.

Directorul Departamentului de publicare a operei lui Tagore ne primește în câteva minute, deși am cam venit peste el neprogramați. Caută numele lui Didi în bengali în baza de date, nu-l găsește nici în bengali nici în engleză. Nu e nimic semnalat, în ciuda articolelor scrise de Didi în bengali și publicate...

După-amiază mă întâlnesc cu Abhijit în fața Muzeului Indian. M-a întrebat dacă vreau să-l însoțesc la un festival- The root music festival. Mănânci calule, ovăz? i-aș fi răspuns, dar mi-ar fi fost greu să-i traduc.

Stăm pe peluză, asistând la spectacolul oferit de ansambluri folclorice, la un moment dat am impresia că asist la o horă românească, aașa de mult se aseamănă mișcările. De la etaj, așezați pe schele, câțiva bărbați privesc și ei spectacolul. Au lăsat lucrul pe mai târziu, nu vezi așa ceva în fiecare zi. Ca de obicei, Abhijit intervievează artiștii, pentru platforma sa media. E un tip care pune întrebări care ies din tiparul obișnuit - poate instinctiv sau poate că a învățat la ziarul unde a lucrat. Încearcă să găsească mereu ceva inedit în povestea artistului.

Pentru mine e un bun prilej de a revedea Sala de expoziții dedicate picturii bengaleze. Doresc să revăd în mod special cele câteva tablouri ale lui Tagore și ale nepoților lui și ale lui Jamini Roy. Profit de ocazie și vizităm și expoziția temporară - ceva legat de navigație.

În fața unei hărți a lumii Abhijit mă întreabă:

- Unde este Romania?

Pun degetul pe ceva minuscul și râd, căci Romania e atât de mică în comparație cu India.

- Aici.

Va fi una dintre fotografiile mele preferate. Rugăm și o tânără să ne fotografieze pe amândoi.

Ne vom opri apoi câteva străzi mai departe, într-o cafenea mică și cochetă - pare a fi ținută de un vietnamez, pereții sunt decorați cu desene și fotografii, are și o mică bibliotecă, luăm ceai și cartofi prăjiți, suntem singurii clienți și cafeneaua are wi-fi ceea ce e excelent. Încerc să-l ajut pe Abhijit să-și completeze un formular însă ne prindem amândoi urechile, așa că după vreo oră și jumătate ieșim din

cafenea așa cum am intrat, cu formularul în același stadiu.