5 februarie, a doua zi.
Aseară mi-am cumpărat fructe. Habar nu am cum se numesc, habar nu am cum se mănâncă. Voi vedea vânzătorii de fructe tăind fructul galben așa cum ai tăia un cartof, ungându-l un pic cu... sare și apoi oferindu-l cumpărătorului. Nu, mulțumesc. O să vă dezamăgesc - , deși mi s-a spus „bucură-te că poți mânca aceste fructe pe care noi le-am văzut doar în fotografii” - mie nu mi-au plăcut. În afara celui verde și despre care voi afla că se numește fructul stea - carambola - celelalte au gust de pere importate, adică nu au nici un gust. O fi chestie de... gust. Până una, alta, le-am lăsat pe masă, adevărul e că sunt spectaculoase și peste câteva zile voi intra în Nature Park din inima orașului - un fel de minigrădină botanică și voi afla și cum se numesc două fructe care de fapt sunt unul și același, de culori diferite.
Azi mă voi întâlni cu Arghadwip, cu Shreya și Anwesha. Pentru cei ce nu au citit În afara lumii cunoscute - adică pentru mai toți, ha! - ei mi-au fost cursanți la limba română, primul curs de limba română destinat studenților bengalezi. Ne-am întâlnit față-n față în 2024....
Arghadwip nu mai este în Calcutta, a renunțat la cel de-al doilea an de master de la Rabindra Bharati University - familia nu a mai avut bani să-l țină la școală. S-a întors în Siliguri, unde-și ajută tatăl la mica lui afacere. În acest timp învață și dă examene pentru un post în civil service - sistemul de guvernământ. . Este cel mai serios dintre cursanți - și cel mai bun, alături de Shreya. Mi-a scris că se va afla în Chandannagar, la o nuntă în familie și că va veni să ne întâlnim. Stabilim o oră aproximativă, spre 13, așa că mă gândesc să mâncăm atunci pe undeva și să stăm de vorbă. Până atunci voi avea vreme să hoinăresc prin oraș.
Ca în fiecare dimineață, îi salut pe cei de la security - sau mai bine zi ei mă salută pe mine (mă simt mereu foarte jenată că se ridică de pe scaun, abia spre final îi voi convinge să rămână așezați și tot mai au așa, o pornire să se scoale de pe scaun când mă văd) - și odată aflată în curtea institutului caut cu privirea copacul de mango de la capătul clădirii. Nu-l văd, însă e unul după colț - mi se spune că aici a fost mereu. Eu aș fi jurat că nu. Și nu e mango - ci papaya. Aș fi jurat că e mango, căci eu așa îmi aminteam că mi-ar fi spus Minakshi. Copacul de mango există în curtea institutului, este un copac falnic, la această vreme începe să înflorească - este plin de flori mici, gălbui, dispuse sub formă de ciorchine.
Și un alt papaya, mai mic, are câteva flori care se vor transforma în fructe - florile seamănă cu cele de dovleac.
O să ziceți - hai că am nimerit la lecția de botanică! Adevărul e că orașul acesta aglomerat îți oferă niște daruri simple de privești spre cer - lângă o clădire înaltă vei vedea florile roșii ale unui copac. Eu, de la fereastra etajului patru văd florile roșii aflate chiar la nivelul ochilor mei. Iar de privești pe unde calci pe trotuar apoi sigur ți se vor așeza la picioare ofrande de flori albe, roz, scuturate de vânt din bougainvillae, niște uriași față de frații lor din România.
Mă îndrept spre Park Street, strada cea mai animată, și pe drum văd un vânzător de fructe ducându-și marfa cu o cobiliță. Și-mi amintesc de Lavinia care, cândva, zărindu-mă cu două trăiști cu cărți pe umăr mi-a zis doamna cu cobilița cu cărți. Aici cobilița are la capăt două coșuri mari, rotunde, din paie împletite. Ceva mai încolo revăd târșul pe care data trecută îl auzeam aproape încontinuu pe străzi. Acum se aude mai rar. Drumul mi-e atât de cunoscut că aș putea ajunge și cu ochii închiși. Curios, dacă acasă bâjbâi dacă mă întorc într-un loc după doi ani, aici am impresia că nici nu am lipsit și ajung fără să mă mai învârtesc în loc. Poate pentru că m-am învârtit destul data trecută!
Lângă ușa unui restaurant așteaptă, ca și acum doi ani, câțiva oameni ai străzii. Stau pe vine sau pe
bordura îngustă a clădirii și așteaptă în liniște deschiderea
restaurantului, momentul în care cineva va apărea cu caserole cu mâncare
și le va împărți celor prezenți. Nu vorbesc între ei, pur și simplu
stau acolo, parcă împietriți sub vremuri. Vor fi zile când îi vor vedea
luându-și caserola din mâinile angajatului de la restaurant, vor fi la
fel de lipsiți de expresie, goi.
Intru în Oxford Bookstore, o librărie cu cărți în engleză și doar cu o mică secțiune de cărți în bengali. E frecventată de regulă de turiști și de... „oamenii bogați”, cum îmi va spune Sherya, raportându-se la prețul unei cafele: cam 10 lei. La etaj este o cafenea. Eu mă voi simți prost, căci nu sunt bogată dar pentru mine 10 lei nu e mult pentru un capuccino care e de două ori mai mare și mult mai bun decât un capuccino din țara mea. Mă uit la cărți, întârzii la standul cu cele despre Calcutta. Unele dintre ele sunt atât de mari și de grele - într-adevăr, sunt foarte frumos ilustrate - că primul meu gând e cum naiba ar putea duce cineva în bagaj o astfel de carte de câteva kilograme!
Trec pe lângă sediul Asiatic Society - Didi - Amita Bhose - tatăl și bunicul său au fost membri - , la capătul străzii se află panoul imens I love Kolkata și sub un copac trecătorul poate zări un altar dedicat lui Krișna. Hanuman este și el prezent.
Cum pare că mă voi întâlni cu Arghadwip la stația de metrou Esplanade - aici se întâlnesc cele două linii de metrou - mă îndrept agale spre stație. Pe trotuar observ că din loc în loc unele „afaceri” cu mâncare s-au extins, au fost puse bănci și scaune improvizate din șipci din lemn și mulți oameni deja mănâncă din farfurii de carton. Mănâncă cu mâna, nu se sinchisesc de nimeni, mănâncă cu poftă, cu foame, ți se face poftă numai văzându-i. Dacă acum doi ani eram fascinată de spectacolul străzii și priveam cu curiozitate cum oamenii mătură dimineața bucata lor de trotuar unde își vor desfășura activitatea, tăind apoi legumele, carnea, gătind, servind mâncarea, spălând vasele chiar acolo - acum totul mi se pare normal, uneori mă voi trezi că am trecut pe lângă oameni - cei ce gătesc, tund, repară încălțăminte, lustragii - fără să-i privesc. Ca și cum aș fi de-a locului.
Mă îndrept spre New Market, la ora aceasta abia se instalează vânzătorii ambulanți, asta e bine, deși tot sunt câțiva care mă îmbie să intri în clădirea pieței unde sigur e marfă iefină special pentru mine. Un travestit mângâie pe obraz un turist străin, acesta se dă speriat într-o parte, o capră trage prin zăbrelele unui gard de camera unei biciclete. Unui tânăr îi cad câteva flori din buchetul pe care-l ține, o femeie, în urma lui le ia de jos și i le dă, voi observa că este mama tânărului. Un bărbat cu păr alb, barbă albă, așteaptă mușterii. Nu stă pe banchetă ci ghemuit pe locul unde clienții țin picioarele și e desculț, papucii sunt sub ricșă. Nu mi-a plăcut niciodată acest tip de transport, mi se pare umilitor, inuman să fii înhamat ca un cal și să târâști după tine niște persoane supraponerale de cele mai multe ori - nu știu cum se face că am văzut câteva persoane supraponderale cocoțate în ricșe, privind superior pe toată lumea în trecere, poate acesta e modul lor de a se mia răzbuna pe ceilalți că nu sunt priviți mereu cu simpatie... Adică eu nu m-aș urca în ricșă nici plătită, mi-ar fi rușine, deși e un mijloc de transport obișnuit pentru India. E un mijloc obișnuit de a-ți câștiga traiul, pentru tine și familia ta, inuman e să apelezi la serviciile acestor oameni, pe de altă parte, cum îmi va spune Shreya - e singura sursă de venit a familiei și oamenii apelează la ricșe tocmai pentur a-i ajuta pe posesori. Mie îmi pare că întotdeauna găsim scuze pentru actele noastre care ies în afara bunului simț...
Pe o străduță, Indira Gandhi asistă neclintită la lucrările de decopertare a străzii - manuală, desigur, cu târnăcopul, sperând ca butoaiele de plastic de la baza soclului să-i fie îndepărtate, halal respect! Mai încolo o femeie scoate apă de la cișmeaua veche, urcă și coboară cu gesturi energice maneta grea și lungă. Un vânzător ambulant mai pune câțiva cărbuni - cel puțin așa pare - sub tigaia neagră așezată pe căruțul cu patru roți, căruț care, dacă ar fi fost mai lung, m-ar fi dus cu gândul la o targă veche, pe roți, de spital. Un fum gros se strecoară pe sub tigaie.
Din când în când intru pe net și verific dacă am vreun mesaj de la Arghadwip. Când sunt aproape de Esplanade primesc un mesaj - ne întâlnim la Maidan mai bine sau la institut. Nu-i mai spun că sunt aproape de Esplanade, oricum mai e destulă vreme până la întâlnire, așa că fac cale-ntoarsă. Îmi spune că va veni și cu frații lui. Ciudat, parcă nu-mi pomenise vreodată că are frați sau nu am reținut eu. Arghadwip și Tiyașa au fost singurii care au răspuns rugăminții mele de a înregistra o poezie a lui Eminescu în română și în bengali, de ziua lui Eminescu, pe 15 ianuarie. El a ales Eu nu cred nici în Yehova.
Arghadwip e neschimbat, se bucură sincer de revedere, ca și mine, de altfel. Are o privire de om sincer, bun, naiv chiar. E însoțit de doi tineri, unul e aproape copil, îi cheamă tot Arghadwip și pe ei și mi-i prezintă ca fiind frații lui. De fapt sunt verișorii lui. Aceștia mă privesc amuzați și vor merge când în urma noastră, când în față. Îl întreb pe Arghadwip cum de a reușit să vină. Îmi zice că trebuie să cumpere un rucsac pentru „fratele” lui și mamei i-a spus că trebuie să se întâlnească cu profesoara lui. „Prietena ta, nu profesoara”, îl corectez. El iar zâmbește și-mi spune că a fost mai convingător astfel, dacă spune că se vede cu un prieten nu era așa important pentru familia lui, dar când e vorba de un profesor nu mai stă nimeni la discuții. Timp prea mult nu avem - de mâncat ceva, așa că ne delectăm cu o înghețată la cornet și ne facem un selfie pentru a imortaliza momentul. Suntem tare bucuroși și emoționați amândoi că ne-am revăzut. Deși ne scriem și nutrim speranța ca într-o zi să vină în România, în sinea noastră aproape că știm că nu se va întâmpla. Iar eu cine știe când voi mai veni, dacă voi mai veni în Calcutta. În stația de metrou Esplanade - ei se vor îndrepta spre Howrah ca să ia trenul (înțeleg că au renunțat la rucsac sau poate că era doar un pretext ca să vină în Calcutta și verișorii săi), eu spre Central, să mă întâlnesc cu Shreya și Anwesha. Îl îmbrățișez pe Arghadwip - gest care e privit cu multă mirare de către verișorii lui - și-i spun, în română, să aibă grijă de el. Ne luăm rămas bun - „La revedere” în română iar el, de după turnicheți deja, își îndeamnă verișorii:
- Say „La revedere”!
Și peronul metroului răsună de această formulă de rămas bun, rostită tare, cu entuziasm, într-o română aproximativă de către cei doi verișori. Și sunt bucuroasă și tristă totodată, privindu-l pe Arghadwip cum se îndepărtează purtând pe umăr trăistuța neagră cu cei doi dansatori români, trăistuță pe care i-am umplut-o cu cărți și mici daruri care să-i amintească de România. Bucuroasă de revedere, tristă de incertitudinea revederii viitoare.
Odată coborâte scările metroului, constat că regulile s-au schimbat, acum trebuie să-ți treci bagajul prin aparate, ca la aeroport. Pentru siguranță. A dispărut tokenul acela rotund și albastru pe care-l strecurai prin fantă, acum primești o bucată de hârtie cu un cod qr pe el, pentru intrare și ieșire, îl scanezi în dreptul aparatului care-ți va deschide cele două ușițe. Surpriza cea mare se află însă în garnitura trenului, acum există o zonă în vagon, între două uși, o zonă cu scaune față-n față (ca la vagoanele noastre, de fapt toate vagoanele sunt astfel), destinată femeilor. Woman only. Fiecare vagon are o astfel de zonă unde femeile se grupează, spre siguranța lor. Dacă mai vezi vreo femeie - de regulă în cuplu tânăr - în altă parte a trenului apoi aici nu calcă picior de bărbat. Mie-mi pare un regres, pare că undeva guvernul, societatea civilă au eșuat în combaterea violenței împotriva femeii. Poate că măsura a fost luată ca urmare a crimei care a zguduit orașul în 2025, când o doctoriță stagiară a fost ucisă în spitalul în care lucra. Sau mai degrabă ca urmare a agresiunilor din metrou - e mai logic. Nu am căutat însă vreo statistică. Mă voi conforma și eu, voi urca în metrou numai în acestă zonă.
Cobor la stația Central, aleg ieșirea care duce spre College Street, trec pe lângă clădirile unui spital, dacă nu ai ști că e spital ai zice că aparțin vreunui muzeu, sunt impunătoare. Strada e plină de mașini, motociclete/scutere, ricșe, camionete, taxiuri galbene, autobuze, oameni pe triciclete-marfă, pietoni care, culmea, traversează pe la trecere. Mă apropii de College Street - semnul clar sunt cărțile vechi care încep să apară pe jos, pe bordură, sprijinite de zid. Zăresc o carte a lui Tagore pe care o am și eu moșternire de la Didi. E așezată printre celelalte cărți vechi, în România e o carte rară.
Le aștept pe fete pe trotuar, la doi metri de intersecție, pe College Street. Strada cu cărți nu mi se mai pare așa măreață ca prima dată, parcă acum cărțile sunt mai puțin vizibile sau poate că vânzătorii sunt un pic mai agresivi. Mă întreabă în bengali ce cărți doresc - aici e zona manualelor școlare, multe sunt de medicină și IT. După ce constată că nu doresc vreo carte mă privesc cu curiozitate. Eu privesc cu același sentiment oamenii care se află acum - să fie cam ora 15 - în această mică intersecție. Dintr-un tuk-tuk o femeie mă privește în timp ce o fotografiez, voi observa abia când voi privi, la rându-mi, fotografia. Un tânăr, pe jos, împinge cu greu o tricicletă-marfă unde stau cocoțați trei inși lângă niște saci plini. Cel ce mă privește de pe bara de fier pare a întreba ce caut eu în viața lor, ce vreau de la ei... Eu tot am impresia că sunt discretă când fotografiez dar pare că nu... Un câine maidanez care are culorile lui Dark și chiar și dispunerea acestora se învârtește pe lângă oamenii de vizavi, nu e agresiv, pare mai degrabă dornic să primească ceva de mâncare. Îl fotografiez și pe el, îl voi trimite diseară alor mei - Iată-l pe fratele lui Dark, voi scrie. Un vânzător ambuant oferă o roșie unui copil...
Prima sosește Anwesha - e profesoară de franceză la Universitatea din Calcutta, sediul este chiar pe strada aceasta. Vorbește franceza cu accent englezesc. E o tipă serioasă, zâmbește rar, spre deosebire de Shreya care e toată un zâmbet de fiecare dată și zice mereu „Da, da, da”. Shreya apare și ea, ne îmbrățișăm - cu Shreya vorbesc aproape zilnic pe wattsup, spre deosebire de Anwesha cu care schimb câteva cuvinte doar pe facebook. O luăm agale pe College Street, agale e bine spus căci nici nu poți merge decât în șir indian și încet pe troutarul îngust, trotuar ocupat pe trei sferturi de tarabele cu cărți și de vânzători. Propun să mergem undeva să gustăm ceva - eu nu am mâncat nimic - așa că ne oprim într-un mic local unde patronul se amuză auzindu-ne vorbind într-o englezo-francozo-bengali-română și ne sugerează să luăm momo, niște găluști cu umplutură - un fel de preparat unguresc, îmi spune el, iar eu râd că am făcut atâția kilometri ca să mănânc mâncare de la vecinii mei, el mai zice ceva despre România, iar eu concluzionez:
- O să-mi spuneți la final că, de fapt, sunteți român!
- Iar dumneavoastră că, de fapt, sunteți indiancă! nu se lasă el mai prejos.
Piesele de rezistență sunt răcoritoarele în care tronează frunze de betel.
Râdem, povestim și la un moment dat Anwesha spune:
- A fost un an bun cel în care ai venit! Sigur va fi și acesta.
Pare că acela a fost anul în care s-a angajat la Universitate.
Punem la cale să ne vedem de ziua lui Didi - pe 9 februarie - să petrecem împreună ziua sa de naștere. Să recităm poezii, să mâncăm ceva, să mergem la casa în care a trăit Didi. Anwesha mărturisește că e foarte curioasă să vadă casa în care a trăit Didi până la plecarea sa în România. Insistă pe această dorință - nu prea înțeleg de ce.
Shreya sugerează să nu lăsam baccșiș - pentru că aici vin studenți care nu au bani și am strica piața. Mie îmi e cam jenă dar mă conformez.
Și iată-ne iar pe College Street și ajungem în dreptul celebrei cafenele Indian Coffee House, veche de 150 de ani, loc de întâlnire a artiștilor, scriitorilor, aici aveau loc dezbateri literare. Data trecută era închis, Shreya se uitase pe gaura cheii.
- Și cum, ajungem noi aici și nu intrăm să bem o cafea? zic eu.
Deși se pare că e proastă cafeaua și serviciile la fel - merită însă pentru atmosferă. Un portret imens al lui Tagore - fotografia de la reprezentația piesei de teatru Inspirația lui Valmiki și pe care am pus-o și pe coperta cărții - se află la parterul unde mesele pătrate din lemn sunt toate ocupate. Pe toate mesele văd cești de cafea și pahare cu apă... Așa că urcăm la etaj, etajul fiind deschis, astfel că îi poți vedea bine mersi pe cei de la parter. Comandăm cafea pe care un chelner grăbit ne-o aduce neglijent, astfel că se scurge și în farfurioare. Are un gust oribil dar nu contează, contează că sunt aici, că, uite, ne jucăm fotografiindu-ne citind din Tagore (de fapt prefăcându-ne că citim din cărțile pe care le-am adus fetelor drept cadou.)
Shreyei i-am adus mai multe daruri decât Anweshei și nu știu cum să i le ofer ca să nu se simtă Anwesha prost. Punem la cale un program pentru 9 februarie însă eu încep să fiu stânjenită. Căci Anwesha spune, la un moment dat: „Trebuie să faci...”
Iar eu am mai auzit asta și data trecută de la o altă cursantă-profesoară. Și mă întreb, pentru o secundă, de ce când devin profesoare aceste femei adoptă un alt ton, autoritar, cu cei cu care vorbesc, ca și cum toți le-ar fi elevi. Și nu am cum să nu mă gândesc la Didi care era atât de diferită de toate profesoarele indience pe care le-am cunoscut, la căldura, dăruirea și iubirea sa pentru toți studenții săi.
E aproape noapte - trecut de ora 18, e întuneric deja, deci e noapte - când ne despărțim la metrou. College Street e animat, luminat, oamenii cumpără cărți.
Zăresc un tramavai și îmi promit ca de data asta să merg cu tramvaiul, așa cum am visat, imaginându-mi că și Didi a fost cu același tramvai. Cât pe ce să nu mai am ocazia, căci în august 2025 municpalitatea a decis să renunțe la tramvaie, mai rămânând active doar câteva linii. Motivul - încurcă circulația și așa destul de greoaie. Calcutta este singurul oraș indian cu tramvai! Au fost proteste atunci, degeaba! Așa că nu pot decât să mă bucur că mai văd un tramvai în oraș și că zilele următoare mă voi putea plimba cu unul.
Seara mea se va încheia într-un dintre sălile de expoziție ale institutului - o expoziție foto din care rețin în telefon câteva fotografii care-mi plac. Programul lui Pinki s-a schimbat, e la serviciu de la ora 12 la ora 20 și mă întreb cum oare ajunge ea acasă în fiecare seară, în siguranță. Uneori vine soțul ei să o ia cu motocicleta, alteori ia un uber moto... Căci metroul nu circulă în zona în care locuiește ea.
- Dinner complete? mă întreabă domnul de la security.
Mâine e o nouă zi.
va urma
Notă: Nici o fotografie, fragment de articol nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii