Radha şi Krişna, de Chandidas

Pentru măiestria traducerii dar şi pentru frumuseţea portretului Radhei. Pentru că, oricât de banal ar suna, dragostea este cel mai frumos dar pe care-l putem primi şi dărui.

Traducere din bengali de Amita Bhose

Zorile inimii (fragment)


Într-o zi Hari, fiul lui Nanda, stând la umbra unui copac cu toţi prietenii săi şi păzindu-şi cireada, spuse, după un răstimp de tăcere, cu privirea îndreptată spre prietenul său Subal :
- Ci spune-mi, prietene, ce să mă fac? De ce inima mea e aşa de
înflăcărată? Nu mai pot răbda. Cunoşti oare răul care-mi macină fiinţa? Apleacă-ţi urechea la vorbele mele, desluşeşte frământarea ce mă stăpâneşte.
- Inima ta suferă, îi răspunse Subal. Ce aş putea să-ţi spun mai mult?
O minunată vedenie s-a înfăţişat mirării ochilor tăi.
- Prietene, ascultă-mă cu luare aminte: voi căuta a-ţi spune pe înţeles
ce se petrece în inima mea; ceea ce văzui făcu să se nască în mine o frământare atât de vie, încât fu urmată pe dată de un soi de tulburare pâcloasă, arzându-mi inima ca o flacără. Arată-mi leacul. Fiinţa mea e prada unui neastâmpăr dureros; nici sufletul nici trupul nu mai cunoaşte o clipă de răgaz.
Ieri, fără să bag de seamă, Dhaboli, vaca cea albă, luând-o spre pădure, pe drumul ce duce la Cetatea lui Brikabhanu , se rătăci; nemaivăzând-o, prinsei a o căuta în multe locuri; una câte una, găsii urmele copitelor ei prin pădurea spre cetate: Dhaboli se amestecase printre vacile altora. Ceea ce văzui atunci nu poate fi spus în vorbe şi pe măsură ce-ţi povestesc, inima mea se umple de tulburare; asemeni unei umbre o văzui ieşind din palatul împărătesc al cetăţii. Era însoţită de o fată şi ducea, sprijinit de şold, un ulcior de aur; nimbul frumuseţii ei strălucea asemeni miilor de mii de lune şi cât de senină era veselia ce i se revărsa de pe chip. O văzui ca prin vis. Făptura-i ca o pâclă împrăştia lumina ce-mi atingea trupul.
O, zeule Jadunatha , spune brahmanul Chandidasa , va veni clipa când vei putea pricepe ceea ce azi e o taină în ochii tăi.

Ea plecă, plăsmuire de aur, lăsându-mă cufundat într-o tulburare fără nume. Era înveşmântată într-un sari albastru, care nu putea să ascundă frumuseţea-i neasemuită, frumuseţe asemănătoare unui fulger ce-mi răsări înainte prin vălurile ce o acopereau. Cum s-o înfăţişez? Privirile ei fără astâmpăr nu cunoşteau odihna. Purta podoabe mândre şi felurite; o sută de mii de albine alergau după mireasma trupului ei. Când porni, aflai că mersul ei domol era asemeni lunecării lebedei sălbatice. Cu deplină limpezime a minţii spun că ochii mei n-au mai văzut o făptură aşa de minunată; clinchetul brăţărilor de la gleznele ei, scoţând sunetul celei de-a cincea note muzicale era dulce ca mierea. Trecând pe drum nepăsătoare, se legăna, se legăna. Îi puteai cuprinde cu mâinile mijlocul subţire ca al leoaicei, cum cuprinzi gâtul unei amfore. Iată dulcea făptură pe care o zăriră ochii mei; când râdea, pleoapele ei picurau sute de boabe de nectar.
Astfel se înfăţişă prinţesa ochilor zeului Krişna, după spusa brahmanului Chandidasa.

O văzui şi farmecul frumuseţii ei îmi cutremură sufletul. În clipa când mă privi, îmi pierdui cunoştinţa şi lucrurile din juru-mi se risipiră. Mă întorsei aducând-o pe Dhaboli, vaca cea albă. Subal, prietene, mă asculţi oare? Când voi revedea această frumuseţe a lumii? Subal, prietene, mă auzi? Ah! Cine-ar putea înţelege durerea mea? Sunt atât de descumpănit; când, dintr-o dată, îmi amintesc de această minunată întâmplare. Cui aş putea să i-o povestesc? De ieri, un lucru nelămurit, născut în străfundul sufletului meu, îmi chinuie mintea. Nu mai ştiu ce-s foame şi setea; istovul se depărtează de mine când mă întind la hodină; visez mereu acelaşi vis şi ades sufletul meu e cuprins de jale. Ce se află în inima mea mistuită de durere, ţintuită de această săgeată? Fiinţa mea e asemeni unui elefant furios: această stare răstoarnă armonia sufletului meu.
O, prinţ al dragostei, spune Chandidasa, ascultă-mă cu luare aminte: ai s-o vezi din nou, ai s-o atingi cu mâinile tale, nu te îndoi de spusele mele.

Privirea acestei fiinţe fără seamăn izbucnea precum fulgerul dintre nori. Ea se amestecă printre femeile care o însoţeau. Prietene, niciodată, de-a lungul vieţii mele nu mi s-a arătat o astfel de minune. Purta un şirag de perle; privirea ei vorbea în culori şi graiuri fără număr; viespea zbura, cu un zumzăit asemeni unui dangăt de clopot, drept spre mireasma pe care o împrăştia trupul ei. Câteodată îşi ridica un capăt al sari-ului, apoi se acoperea într-o clipă la loc. Se sprijinea pe umărul unei însoţitoare cu o aplecare plină de gingăşie şi de binevoitoare luare aminte. Ochii ei zâmbitori mă priviră. Prietene, sufletul meu se pierdu! Culorile schimbătoare care-i alunecau pe trup în ritmul paşilor m-au vlăguit. Vârfurile degetelor ei împrăştiau raze de lună. Ea ucide sufletul celor asupra cărora cade privirea-i plină de strălucire! Săgeata acestei priviri străbătându-mi coastele, îmi pătrunse adânc în piept, fără ca inima mea tulburată să aibă răgazul a lua aminte. De cum o văzui fui pierdut.
Chandidas spune: Vederea ei te-a fermecat, nu ai nici o boală.

Cum trecea pe drum, o văzui, sprijinită de umărul prietenei ei. Spiritul lui Madana unduia întregu-i trup. Privea, cu faţa luminată de zâmbet. Spune-mi, cine este acea minunată fiinţă, o, prietene al sufletului meu! Să-mi fie dată dragostea ei! Şiragul cel lung de mărgăritare albastre, căzându-i de-a lungul veşmântului, îi încorona frumuseţea, precum puzderia de stele înconjoară cornul lunii abia răsărite. Sânii ei erau două cupe de aur răsturnate: cum i-o fi meşteşugit Atoatefăcătorul? Ah, facă-se ca ea să-mi dea prinosul râsului ei şi al întregii fericiri ce-i umple inima!
Chandidasa zice: Poţi să-i ceri oare acest har? Râsul ei îţi ia ochii aidoma sclipirii fulgerului ce sperie întunericul.


Văzui cu ochii mei această minune împodobită cu toate odoarele şi, pe când privirile îmi erau aţintite asupră-i, fulgerul ochilor ei sclipi; într-o clipă simţi că răbdarea mea nu mai era răbdare. O, dragul meu prieten, privirea îi era plină de vrăji care-mi luară minţile şi pricepui că pe lume nu i se află pereche. Chipul ei, asemeni lunei, era o mreajă a dragostei. Ea-şi sărută capătul pletelor apoi, răsucindu-se în două rânduri ca să le apuce, şi le adună pe ceafă. Cu un deget se silea să-şi ţină sariul care-i luneca şi în faţa acestei privelişti orice muritor ar fi simţit cum cade pradă ispitei şi Madana însuşi trebuie că era întunecat de dorinţă. Cu ce să-mi îmbărbătez inima? Această tânără care-mi ieşi în cale cu părul ei lăsat pe spate, pe malul râului, m-a lăsat fără nici o apărare. Părul ei părea un şarpe. Oare nu i-e teamă să poarte un şarpe? Era atât de frumoasă şi de curată! Dinţii ei te duceau cu gândul la şiraguri de perle şi când râdea, din gura ei parcă ieşea luna. Ah! Sufletul meu înnebuneşte, frumuseţea ei a făcut ca inima mea să freamăte, oglindindu-se în ea! Nu mi-a rămas decât bietul înveliş trupesc, căci suflarea din el a fugit cu Preaiubita mea.
Îşi va afla mântuirea dacă o vede încă o dată – zice brahmanul Chandidasa.

O văzui, trecând pe drum, când ziua se îngâna cu noaptea; ochii mei simţiră o mulţumire desăvârşită. Nu putui s-o recunosc, nu ştiam cine este. Bunul meu prieten, cine ar fi îndrăznit să privească în faţă o astfel de minune? Frumuseţea sariului ei nu adăuga nimic nurilor, ci frumuseţea ei mărea farmecul podoabelor pe care le purta. Cărarea care-i despărţea părul era colorată la capăt cu purpură; ochii-i erau desenaţi cu kajal; nările îi erau împodobite cu perle; sariul albastru, care-i stătea atât de bine, lăsa să se zărească unduirea liniilor trupului. Ah! Ce se întâmplă oare cu inima mea? Aşa mi-a fost scris: să-mi închin viaţa picioarelor acestei minuni! Sânii ei rotunjiţi ca nişte coline stau ca două ceşti de aur pe pieptul ei. Ochii îi alunecau lin; mersul îi era uşor. Ea nu cutează a-şi opri mai îndelung ochii la mine, din bună cuviinţă faţă de însoţitoare. Mişcările îi erau cu neputinţă de zugrăvit; cum aş putea eu să le înfăţişez? Mergea liniştită. Ah! Cine-i oare acel bărbat fericit căruia i-a fost hărăzită de soţie după îndelungi rugăciuni către soţul Umei, spre a o dobândi?
Chandidasa zice: Îmi pare că trupul ei s-a plămădit din zeiască licoare ce curge mereu: o asemenea înfăţişare nu este menită să facă rău cuiva.

Limpezimea chipului ei, frumos ca luna ce răsare, dădea freamăt sufletului şi înfricoşa întunericul. Privirile-i sunt ca săgeţile otrăvite, care-mi străpung inima. Chiar şi Madana se teme de ele. Ah, preaiubitul meu prieten, au cine a putut asemăna sânii cu fructul bel? Ei sunt mingi de aur cu care poţi ucide un tânăr. Braţele ei coboară până la genunchi, lungi ca trompa unui elefant. Văzând-o, Madana, încurcat, nu cutează a-şi ridica obrazul năpădit de ruşine. Mijlocul ei este subţire precum al leoaicei. Crupa ei se rotunjea asemenea roţii unui car. Viespile roiesc în jurul lotuşilor picioarelor ei, înconjurându-le cu cercul lor viu. Unghiile picioarelor, colorate cu şerlac, străluceau mai tare ca soarele.
Nu eram în stare să-i privesc trupul, zice Chandidasa.


O, prietene, spune-mi cine e tânăra aceasta cu obrazul auriu? O văzui când se scălda la ghat. Ascultă, o, Subal, bunul meu prieten, păstrător al tainelor mele, ascultă dar să ţi-o zugrăvesc pe această tânără spălându-şi trupul. Pe malul râului Jamuna, ea se aşezase, cu picioarele încrucişate în apă, pe sariul pe care şi-l scosese. Şiragul ei de aur se legăna sub sânii goi, asemenea vârfurilor muntelui Sumeru. Îşi desfăcu frumosul păr şi când, după baie, se ridică, acesta îi căzu până la coapse; în faţa acestei desimi negre, întunericul prinse a plânge şi se duse să caute adăpost şi mângâiere îndărătul lunii. Brăţările ei, tăiate dintr-o cochilie de scoică, străluceau precum cornul subţire al lunii ce răsare pe cer în asfinţit. Pe malul râului Jamuna, ea mergea storcându-şi sariul albastru şi sufletul meu odată cu el, şi de atunci pacea se ţine departe de inima mea înfierbântată.

Notă: Nici un fragment nu poate fi reprodus fără acordul autoarei.