Din categoria "Ţara arde...", astăzi corrida
Citesc că un toreador din Madrid a fost rănit în timpul corridei, cornul taurului străpungându-i gâtul. De ce se duc oamenii la corridă? De ce îşi pun toreadorii viaţa în pericol? Sunt întrebări pe care ţi le pui iar răspunsul îl găseşti, de ai ocazia... în timpul unei corride.
Ştirea cu toreadorul mi-a readus în memorie vizita de acum trei ani pe care am făcut-o la Madrid. Jurnalul de călătorie a fost publicat pe
www.liternet.ro
http://atelier.liternet.ro/articol/5790/Carmen-Musat-Coman/Jurnal-de-Spania-Madrid.html
dar m-am gândit că partea spectacolului o puteţi citi şi aici, acum.
......................
..............(fotografii pe link-ul de mai sus)
"Cu metroul, mon amour, ajung la, se poate altfel? Plaza de Toros de Las Ventas. Piaţa e animată de vânzători cu tarabe şi turişti ce aşteaptă deschiderea casei de bilete, în timp ce privesc decoraţiunile din plăci de ceramică ale galeriilor exterioare. Să vii la Madrid şi să nu mergi la corridă e, poate, ca o călătorie la Paris fără să urci în Turnul Eiffel. Şi să asişti la o corridă e o bună dovadă, dacă mai e nevoie, a existenţei animalicului din noi pe care civilizaţia îl satisface în alte forme. Urc treptele înguste de ciment, spre tribuna tot din ciment unde-mi aşez pernuţa din vinilin, obţinută contra cost. Toate tribunele sunt din ciment, nu există scaune, ci numai şiruri lungi din ciment, probabil o tradiţie. Treptat, în timp ce soarele se retrăgea, ca pentru a lăsa loc altui spectacol, arena s-a umplut cu turişti, mulţi turişti dar şi cu localnici cam de vârsta a doua care aveau, desigur, abonament. Cei care veneau cu pernuţa de acasă. De ce să revii la o corridă, iar şi iar? m-am întrebat. Am înţeles la sfârşitul ei de ce.
Pe rândul din faţa noastră, un grup de turişi japonezi îşi ocupă locurile, gălăgioşi. Un vânzător ambulant trece cu o cutie veche din tablă, precum cutiile lustragiilor, dar pe care e inscripţionat numele unei băuturi răcoritoare celebre. Din când în când se opreşte lângă un cunoscut, îi strânge mâna şi schimbă câteva vorbe. Se va retrage în timpul corridei spre a reveni în pauze.
Prima intrare în scenă e un tur al al celor trei matadori, împreună cu echipele lor. Călăreţi pe cai legaţi la ochi şi cu scuturi în care se vor opri coarnele taurilor înfuriaţi, primii care intră în scenă şi obosesc taurul, apoi cei care vor înfige suliţele – banderillas - în spatele taurului, cu acelaşi scop şi, în final, vedetele corridei, matadorii care, în somptuoase traje de luces (costum de lumini) vor da lovitura finală, de maestru, spectacol absolut.
Foto 9
Cu naivitatea-mi uneori foarte aproape de prostie, recunosc că am crezut că taurul este anesteziat. Mi-am spus că e un truc, că sabia e precum cea de la bâlci, falsă şi intră-n teacă. La prima lovitură de suliţă, când aceasta a rămas atârnată de spatele taurului, de unde se prelingea o dâră de sânge, am întors capul în cealaltă parte şi am avut o senzaţie de greaţă. În faţa mea, trei japoneze au scos un vaiet lung, sfâşâietor, îngrijorat. Mi-am spus că am să plec dar mi-a fost ruşine, o ruşine amestecată totuşi cu curiozitate. Am rămas. Când numărul suliţelor a ajuns la opt, în scenă a intrat matadorul, eroul. Faţă-n faţă, în arenă, taur şi matador s-au privit şi cel de-al doilea a început spectacolul propriu-zis. Cu gesturi ample, sigure, mânuia capa ca într-un dans şi toată confruntarea lui cu taurul era un specatcol al morţii. Urale şi fluierături îi însoţeau gesturile, când capa mângâia trupul taurului şi interjecţii de îngrijorare îl susţineau când se apropia primejdios de mult de adversar.
foto 10
Când al doilea taur a fost târât din arenă, ca un trofeu, şi în urma-i îngrijitorii au venit şi au greblat în nisip dârele mari de sânge, naivitatea mea s-a spulberat. Era prea târziu însă pentru a mă mai indigna, căci mă prinsese spectacolul. În faţa mea, cele trei japoneze chiuiau şi aplaudau, şi nu mai aveau nimic din aerul înfricoşat de acum o jumătate de oră. Excitaţia le ridica de pe bancă. În arenă, matadorul îşi sfida duşmanul, stând pe loc, fluturând uşor capa roşie, şi întorcându-se cu graţie pe călcâie când acesta se repezea asupra bucăţii de mătase. O dată, de două ori, „Ole!”. Se răsucea graţios, ca într-un vals şi, în spatele lui, la o jumătate de metru, taurul rămânea mirat câteva secunde, cât matadorul îşi primea aplauzele.
Foto 11
Două ore mai târziu, oamenii din tribune îi aplaudau, chiuind, fluierând, pe cei trei matadori care făceau turul de onoare. Ne dureau palmele, eram toţi în picioare, excitaţi de sânge şi de spectacolul morţii. Şi atunci am înţeles de ce revii şi revii la corridă. Pentru că beţia sângelui e ancestrală şi se manifestă în ciuda tuturor semnelor de civilizaţie. Totul e să i se dea ocazia să se dezmorţească. Te vei trezi chiuind şi aplaudând alături de alte mii de oameni, aşa cum, în urmă cu două mii de ani, strămoşii tăi aplaudau sângele gladiatorilor, la Colosseum. Nu s-a schimbat nimic, între timp. Câteva staţii de metrou mai departe, oamenii chiuiau şi fluierau alţi zei, într-o arenă la fel de mare: Real Madrid avea meci."
P.S. Mi s-a spus, după citirea acestei părţi, cu animalicul din noi, că exagerez, că ar trebui să vorbesc în numele meu etc. Mi s-a părut că sunt semne de ipocrizie. Animalicul din noi se manifestă imediat ce are ocazia. Uitaţi-vă în jurul vostru zilele astea: Ce face guvernul Boc nu e tot o corridă?
P.S.1. Nici un fragment de articol, fotografie sau material video nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Ştirea cu toreadorul mi-a readus în memorie vizita de acum trei ani pe care am făcut-o la Madrid. Jurnalul de călătorie a fost publicat pe
www.liternet.ro
http://atelier.liternet.ro/articol/5790/Carmen-Musat-Coman/Jurnal-de-Spania-Madrid.html
dar m-am gândit că partea spectacolului o puteţi citi şi aici, acum.
......................
..............(fotografii pe link-ul de mai sus)
"Cu metroul, mon amour, ajung la, se poate altfel? Plaza de Toros de Las Ventas. Piaţa e animată de vânzători cu tarabe şi turişti ce aşteaptă deschiderea casei de bilete, în timp ce privesc decoraţiunile din plăci de ceramică ale galeriilor exterioare. Să vii la Madrid şi să nu mergi la corridă e, poate, ca o călătorie la Paris fără să urci în Turnul Eiffel. Şi să asişti la o corridă e o bună dovadă, dacă mai e nevoie, a existenţei animalicului din noi pe care civilizaţia îl satisface în alte forme. Urc treptele înguste de ciment, spre tribuna tot din ciment unde-mi aşez pernuţa din vinilin, obţinută contra cost. Toate tribunele sunt din ciment, nu există scaune, ci numai şiruri lungi din ciment, probabil o tradiţie. Treptat, în timp ce soarele se retrăgea, ca pentru a lăsa loc altui spectacol, arena s-a umplut cu turişti, mulţi turişti dar şi cu localnici cam de vârsta a doua care aveau, desigur, abonament. Cei care veneau cu pernuţa de acasă. De ce să revii la o corridă, iar şi iar? m-am întrebat. Am înţeles la sfârşitul ei de ce.
Pe rândul din faţa noastră, un grup de turişi japonezi îşi ocupă locurile, gălăgioşi. Un vânzător ambulant trece cu o cutie veche din tablă, precum cutiile lustragiilor, dar pe care e inscripţionat numele unei băuturi răcoritoare celebre. Din când în când se opreşte lângă un cunoscut, îi strânge mâna şi schimbă câteva vorbe. Se va retrage în timpul corridei spre a reveni în pauze.
Prima intrare în scenă e un tur al al celor trei matadori, împreună cu echipele lor. Călăreţi pe cai legaţi la ochi şi cu scuturi în care se vor opri coarnele taurilor înfuriaţi, primii care intră în scenă şi obosesc taurul, apoi cei care vor înfige suliţele – banderillas - în spatele taurului, cu acelaşi scop şi, în final, vedetele corridei, matadorii care, în somptuoase traje de luces (costum de lumini) vor da lovitura finală, de maestru, spectacol absolut.
Foto 9
Cu naivitatea-mi uneori foarte aproape de prostie, recunosc că am crezut că taurul este anesteziat. Mi-am spus că e un truc, că sabia e precum cea de la bâlci, falsă şi intră-n teacă. La prima lovitură de suliţă, când aceasta a rămas atârnată de spatele taurului, de unde se prelingea o dâră de sânge, am întors capul în cealaltă parte şi am avut o senzaţie de greaţă. În faţa mea, trei japoneze au scos un vaiet lung, sfâşâietor, îngrijorat. Mi-am spus că am să plec dar mi-a fost ruşine, o ruşine amestecată totuşi cu curiozitate. Am rămas. Când numărul suliţelor a ajuns la opt, în scenă a intrat matadorul, eroul. Faţă-n faţă, în arenă, taur şi matador s-au privit şi cel de-al doilea a început spectacolul propriu-zis. Cu gesturi ample, sigure, mânuia capa ca într-un dans şi toată confruntarea lui cu taurul era un specatcol al morţii. Urale şi fluierături îi însoţeau gesturile, când capa mângâia trupul taurului şi interjecţii de îngrijorare îl susţineau când se apropia primejdios de mult de adversar.
foto 10
Când al doilea taur a fost târât din arenă, ca un trofeu, şi în urma-i îngrijitorii au venit şi au greblat în nisip dârele mari de sânge, naivitatea mea s-a spulberat. Era prea târziu însă pentru a mă mai indigna, căci mă prinsese spectacolul. În faţa mea, cele trei japoneze chiuiau şi aplaudau, şi nu mai aveau nimic din aerul înfricoşat de acum o jumătate de oră. Excitaţia le ridica de pe bancă. În arenă, matadorul îşi sfida duşmanul, stând pe loc, fluturând uşor capa roşie, şi întorcându-se cu graţie pe călcâie când acesta se repezea asupra bucăţii de mătase. O dată, de două ori, „Ole!”. Se răsucea graţios, ca într-un vals şi, în spatele lui, la o jumătate de metru, taurul rămânea mirat câteva secunde, cât matadorul îşi primea aplauzele.
Foto 11
Două ore mai târziu, oamenii din tribune îi aplaudau, chiuind, fluierând, pe cei trei matadori care făceau turul de onoare. Ne dureau palmele, eram toţi în picioare, excitaţi de sânge şi de spectacolul morţii. Şi atunci am înţeles de ce revii şi revii la corridă. Pentru că beţia sângelui e ancestrală şi se manifestă în ciuda tuturor semnelor de civilizaţie. Totul e să i se dea ocazia să se dezmorţească. Te vei trezi chiuind şi aplaudând alături de alte mii de oameni, aşa cum, în urmă cu două mii de ani, strămoşii tăi aplaudau sângele gladiatorilor, la Colosseum. Nu s-a schimbat nimic, între timp. Câteva staţii de metrou mai departe, oamenii chiuiau şi fluierau alţi zei, într-o arenă la fel de mare: Real Madrid avea meci."
P.S. Mi s-a spus, după citirea acestei părţi, cu animalicul din noi, că exagerez, că ar trebui să vorbesc în numele meu etc. Mi s-a părut că sunt semne de ipocrizie. Animalicul din noi se manifestă imediat ce are ocazia. Uitaţi-vă în jurul vostru zilele astea: Ce face guvernul Boc nu e tot o corridă?
P.S.1. Nici un fragment de articol, fotografie sau material video nu pot fi reproduse fără acordul autoarei.
Comentarii