De ce n-are Ana mere
Însă e patronul oastei…
Ana nu mai are mere ca în Abecedarul copilăriei mele, a cedat monopolul. Acum “Marina are mere”, “Mama are mere”, “Nenea Ene are mere”. “Ana e mare”, în schimb.
Mare a fost şi mirarea Anei mele când, zilele trecute, a găsit în sertar Abecedarul său, ediţia 2002, editura Petrion. Cu nostalgia primelor ore de şcoală şi regăsind un entuziasm care în prezent oscilează în funcţie şi de cel al profesorilor, s-a aşezat pe covor şi a început să-l răsfoiască, maimuţărindu-se şi silabisind cuvintele subliniate de mine cu ani în urmă: „O gărgăriţă aleargă speriată“. “Adică?”, întreabă ea nedumerită.
Continuă, la fel de nelămurită: „Dacii erau luptători ageri“. “Elefantul este gigant”, „O adiere sfioasă mişcă poarta grădinii“, „ Cu suflet strălucit“. „De durere înghite în sec“. „Florile au plecat capetele“ . „Ropotul zgomotos (al şoricelului). „Câinele aleargă repede“ „Sfântul Gheorghe este patronul oastei române“. „Mai târziu oamenii au început să taie pădurea fără chibzuinţă“. „Închide televizorul ! Se adună mulţi kilovaţi la plată“.
Se uită la mine şi mai nedumerită :
- După ĂSTA am învăţat eu ? spune cu dispreţul suprem al copilului care
tocmai a descoperit că idolul său e un impostor.
Şi zău că nu v-aţi dori să fiţi în pielea idolului.
Dau din umeri, evazivă, dar gestul înseamnă oarecum: Da, cam aşa.
- Adică aşa am învăţat eu? întreabă Ana mea, indignată. Că şoriceii ropotesc
zgomotos? Sufletele sunt strălucite ? Câinii aleargă repede ? Dar de ce nu aleargă încet ? Şi că nu e bine să mă uit la desene animate că se adună kilovaţi la plată ? Dar ĂŞTIA (dispreţ suprem, iarăşi) care au făcut Abecedarul ştiau gramatică ?
Până să răspund, cartea zboară în colţul camerei. De, ţâfnă de adolescentă! veţi zice. Oare ?
Ana nu mai are mere ca în Abecedarul copilăriei mele, a cedat monopolul. Acum “Marina are mere”, “Mama are mere”, “Nenea Ene are mere”. “Ana e mare”, în schimb.
Mare a fost şi mirarea Anei mele când, zilele trecute, a găsit în sertar Abecedarul său, ediţia 2002, editura Petrion. Cu nostalgia primelor ore de şcoală şi regăsind un entuziasm care în prezent oscilează în funcţie şi de cel al profesorilor, s-a aşezat pe covor şi a început să-l răsfoiască, maimuţărindu-se şi silabisind cuvintele subliniate de mine cu ani în urmă: „O gărgăriţă aleargă speriată“. “Adică?”, întreabă ea nedumerită.
Continuă, la fel de nelămurită: „Dacii erau luptători ageri“. “Elefantul este gigant”, „O adiere sfioasă mişcă poarta grădinii“, „ Cu suflet strălucit“. „De durere înghite în sec“. „Florile au plecat capetele“ . „Ropotul zgomotos (al şoricelului). „Câinele aleargă repede“ „Sfântul Gheorghe este patronul oastei române“. „Mai târziu oamenii au început să taie pădurea fără chibzuinţă“. „Închide televizorul ! Se adună mulţi kilovaţi la plată“.
Se uită la mine şi mai nedumerită :
- După ĂSTA am învăţat eu ? spune cu dispreţul suprem al copilului care
tocmai a descoperit că idolul său e un impostor.
Şi zău că nu v-aţi dori să fiţi în pielea idolului.
Dau din umeri, evazivă, dar gestul înseamnă oarecum: Da, cam aşa.
- Adică aşa am învăţat eu? întreabă Ana mea, indignată. Că şoriceii ropotesc
zgomotos? Sufletele sunt strălucite ? Câinii aleargă repede ? Dar de ce nu aleargă încet ? Şi că nu e bine să mă uit la desene animate că se adună kilovaţi la plată ? Dar ĂŞTIA (dispreţ suprem, iarăşi) care au făcut Abecedarul ştiau gramatică ?
Până să răspund, cartea zboară în colţul camerei. De, ţâfnă de adolescentă! veţi zice. Oare ?
Comentarii
Fetita s-a distrat oricum pentru altceva: ea s-a mirat de faptul ca cineva poate sa spuna despre cuc, ca nu are nume. "Cum Mami, cucul nu e pasarea care isi striga numele??? Nenea Urcan nu stie ca pe cuc il cheama Cuc???".
Penibil.